Preşedintele şi premierul la <i>reality show</i>
Cum - se mai exclamă prin peisajul nostru public - abia intraţi în Europa, în loc să ne ocupăm de problemele serioase, o ţinem langa cu bileţele şi propuneri de referendum "la vivat concurenţa"? În loc să ne lămurim dacă transhumanţa e sau nu e ilegală (cum oare se cresc oile în alte ţări europene, că de ţinut pe loc nu poţi să le ţii?...), înroşim butoanele telecomenzii să vedem ce-au mai zis Băsescu, Tăriceanu, Orban, Geoană, Voiculescu şi ceilalţi, plus editorialiştii neamului, despre referendumul de suspendare vs referendumul pentru "uninominal"? Şi, în loc să pregătim cumsecade primele alegeri europene din istoria ţărişoarei, ne dezgustăm de politică privind la scandaluri provocate de nişte oameni care ne-au cîştigat voturile ca aliaţi, iar acum nici nu se mai suportă, dar nici nu vor să lase prea uşor din mînă avantajele de a fi la putere? Astfel de nedumeriri sînt cu totul legitime şi, de cele mai multe ori, vin din partea unor oameni care îşi văd de treabă şi pentru care este de neconceput ceea ce se întîmplă în spaţiul nostru public: nervozitatea politică tinde să nu mai aibă nici un sens, iar conflictele "la vîrf" frizează absurdul. Analiştii serioşi au avertizat din timp că intrarea în Uniunea Europeană va aduce o "relaxare" a politicienilor şi a instituţiilor: după ce au amînat toate ciorovăielile pentru a nu periclita "obiectivul naţional al aderării", politicienii noştri au explodat rapid, odată văzuţi cu sacii în car. Pe de altă parte, după aderare - tot analiştii au spus-o - mijloacele prin care Uniunea Europeană sau Comisia de la Bruxelles pot influenţa mersul lucrurilor în România sînt - paradoxal - mai reduse decît atunci cînd aşteptam, an de an, "raportul de ţară": în afară de posibilitatea teoretică de a activa anumite clauze de salvgardare, Comisia Europeană nu prea mai are cum să-i impună unei ţări membre să-şi vadă de treabă şi să nu slăbească reformele, decît prin complicatele proceduri birocratice şi instituţionale pe care le prevede legislaţia comunitară. Aşa încît politica românească, scăpată de grija eventualelor sancţiuni de la Bruxelles, pare hotărîtă să-şi rezolve nişte tensiuni interne acumulate de mult timp. Bineînţeles, astfel de analize sînt corecte şi se sprijină şi pe experienţa post-aderare a altor ţări din Est care, devenite membre ale Uniunii Europene, au căzut într-un fel de "semistabilitate politică": în Ungaria au avut loc grave revolte de stradă, Cehia a stat fără Guvern luni întregi, pentru că partidele n-au fost în stare să negocieze o coaliţie de guvernare, Slovacia s-a trezit cu un partid naţionalist la putere, unele dintre iniţiativele gemenilor care conduc Polonia produc stupori în Europa. Peste tot în aceste ţări pluteşte o atmosferă de conflictualitate, de răfuieli cu trecutul mai vechi sau mai recent; şi ele au trecut prin aceleaşi amînări în numele interesului superior al integrării, iar acum au explodat. Dacă privim, aşadar, lucrurile de la o anume înălţime, nu ni se întîmplă altceva decît li s-a întîmplat şi altora. Dacă privim şi mai de sus, constatăm că nici în ţările "vechii Europe" nu lipsesc perioadele de criză, conflictele între miniştri, scandalurile în care sînt implicaţi demnitari. Diferenţa dintre "noi" şi "ei" constă însă în proporţii şi în stil. În Europa, în ciuda problemelor sau crizelor politice mari sau mici, există o "masă critică" a oamenilor care îşi văd de treabă; ea face ca viaţa în Europa să funcţioneze la anumiţi parametri chiar şi atunci cînd miniştrii se ciondănesc sau vreun premier e prins cu vreo minciună. În spaţiul nostru public este prea puţin loc pentru "România oamenilor care îşi văd de treabă". În numele audienţei şi al tirajelor, presa acordă atenţie subiectelor tari. Cel mai tare - desigur - este conflictul dintre primii doi oameni în stat. Intraţi în logica sistemului media, preşedintele şi premierul îşi dau replici prin televizor şi prin ziare. Pînă acum o făceau pe rînd, la interval de cîteva zile sau cîteva ore, asigurînd astfel lungirea telenovelei politice. Zilele trecute, au realizat un scheci televizat în direct, în care acuzaţiile reciproce şi cuvintele dure s-au succedat rapid. Asemenea certuri a mai văzut poporul la televizor, numai că protagonistele erau din categoria Oana Zăvoranu sau Laura Andreşan. Asemenea starlete de Dîmboviţa "îşi văd de treabă" cînd îşi expun nevricalele la TV, pentru că asta este treaba lor, din asta trăiesc. În schimb, un preşedinte şi un premier care se acuză reciproc de minciună şi de interese obscure în faţa telespectatorilor dau senzaţia că nu-şi văd de treabă. Pentru cetăţenii cumsecade, care între scrutinuri muncesc, cîştigă bani, îşi repară casa, merg la film, mănîncă, dorm, visează, se plimbă cu bicicleta - au, adică, tot felul de îndeletniciri precum semenii lor din Europa -, asemenea secvenţe de reality-show la nivel înalt creează senzaţia că tocmai preşedintele şi premierul sînt cei care nu-i lasă să-şi vadă de treabă. După ce au ajuns să creeze ad-hoc şi un reality show, ce mai pot face preşedintele şi premierul întru desăvîrşirea iremediabilului lor conflict? Raţional ar fi un moratoriu - o "lege de murături" adică, după spusa lui Leonida. Raţional, dar improbabil. Mai degrabă cred că îşi vor perfecţiona "formatul" show-ului, preluînd ceva din Big Brother: unul va părăsi "casa", celălalt va rămîne. Spre deosebire de Big Brother însă, unde concurenţii erau selecţionaţi, în "casă" sîntem toţi.
