Politichie europeană

"Premierul se ţine de cifre precum un beţiv de stîlp - nu ca să se lumineze, ci ca să poată sta în picioare". "Dacă eu sînt beţiv, atunci candidatul opoziţiei este un idiot util, folosit de partidele de stînga pentru a ajunge la putere, aşa cum au învăţat ele de la comunişti". Acest schimb de replici a avut loc între Silvio Berlusconi, prim-ministru al Italiei şi candidat al coaliţiei de centru-dreapta "Casa delle Libertà", şi Romano Prodi, fost prim-ministru al Italiei şi fost preşedinte al Comisiei Europene, candidatul coaliţiei de centru stînga "Ulivo" ("Măslinul"), în direct pe postul RAIUNO, în cadrul ultimei dezbateri electorale dinaintea alegerilor din 9-10 aprilie. Apoi, cuplul de vorbe "beţiv"-"idiot util" a făcut turul ziarelor italiene şi chiar de pe alte meleaguri. Dar în campania electorală s-au mai auzit - nu mai contează care de la stînga şi care de la dreapta - drăgălăşenii precum "gangsteri", "delincvenţi", "şacal comunist" şi altele. Replicile de "duh" n-au lipsit nici ele: "Faţă de Berlusconi, chiar şi Goebbels era un copil" (Romano Prodi despre folosirea imperiului mediatic berlusconian ca mijloc de propagandă); "Face reclamă la pompe funebre" (Berlusconi despre Piero Fassino, lider al partidului Democraţii de Stînga); "Seamănă la chip pe jumătate cu un vînzător de salam, pe jumătate cu Hitler" (Berlusconi despre Fabio Mussi, candidat al stîngii); "E un terorist electoral" (Romano Prodi despre Giulio Tremonti, fost ministru de finanţe în guvernul Berlusconi); şi, în sfîrşit: "Aici toate sînteţi frumoase; urîtele s-au dus la partidele de stînga" (Rocco Buttiglione, liderul Uniunii Democrat-Creştine, la o reuniune a femeilor din partidul său). Opinia comună din România s-ar simţi, poate, tentată să se întrebe: "cum, e posibil şi la ei, în Occident?". Iar opinia comună de oriunde ar pune, probabil, toate aceste excese verbale pe seama "temperamentului" italian, un stereotip de mare circulaţie, mai ales cînd e vorba de politică. Dar "ideea de Occident" nu e repartizată în mod egal în toate ţările, iar reducerea explicaţiei la fierbinţeala temperamentului meridional nu e suficientă, chiar dacă are un sîmbure de adevăr. În fapt, excesele sînt în mare măsură un efect al degradării modului de a face politică în Italia (şi nu numai). Actuala clasă politică italiană a luat naştere pe ruinele lăsate de scandalul mani pulite la începutul anilor '90, cînd vechile partide s-au prăbuşit sub acuzaţiile de corupţie. Aşa încît, la dreapta se află, în principal, Forza Italia (un partid nou, lansat şi promovat de Berlusconi ca un produs, cu tehnici sofisiticate de marketing) şi Alleanza Nazionale ("pornit" din fosta Mişcare Socială Italiană, care se revendica de la Mussolini, şi transformat într-un partid de orientare conservatoare acceptat de comunitatea internaţională). La stînga, o aglomeraţie de mişcări şi partide provenite din fostul Partid Comunist Italian, între care Democraţii de Stînga reprezintă aripa modernă, social-democrată, iar Rifondazione Comunista aripa comunistă pură, care defilează în continuare cu Marx şi (mai ales) Lenin ca surse ideologice. La centru, o mare înghesuială de mici partide conduse de lideri din linia a doua din fostul Partid Democrat-Creştin, ale căror orgolii i-au împiedicat să se unească într-un . singur partid. Greu de plasat într-o parte sau alta, cu un populism structural şi frecvente ieşiri naţionaliste şi xenofobe, Liga Nordului a participat la două guvernări, şi în coaliţia de centru-stînga, şi în cea de centru-dreapta. Mai sînt, apoi, multe "partide personale", făcute adică de o personalitate cunoscută, dintre care mai vizibile sînt "Italia Valorilor", mişcare condusă de celebrul Antonio di Pietro, fostul magistrat care a demontat sistemul corupţiei, sau Partidul Socialist Liberal, condus de Emma Bonnino, ex-comisar european. Dar nu prea au şanse să intre în Parlament (pragul electoral este de 4%). Într-o descriere extrem de sumară, aşa arată "tabloul politic" al unei ţări fondatoare a Comunităţilor Europene, care de un deceniu şi jumătate a suportat o schimbare majoră a clasei politice. Guvernarea de centru-dreapta 2001-2006 a fost prima care s-a menţinut timp de o legislatură întreagă. A făcut unele reforme, a redus cîteva impozite, a deschis cîteva mari proiecte de infrastructură despre care se vorbea de decenii. Dar creşterea economică de anul trecut este zero. Iar Berlusconi poartă după sine pleiada de procese de corupţie şi controversele privind "aranjarea" unor legi pentru a-şi salva pielea. Pe de altă parte, Romano Prodi nu este cîtuşi de puţin o figură charismatică, dar are prestigiul dobîndit pe vremea cînd, ca premier, a reuşit să redreseze conturile publice ale ţării, care a "prins" astfel intrarea în zona euro. Recuperat, după încheierea mandatului de preşedinte al Comisiei Europene, de coaliţia "Măslinul", a reuşit să închege o alianţă a tuturor forţelor de stînga (foarte diferite între ele, dat fiind că, de la leninişti şi troţkişti pînă la fani ai lui Tony Blair, la stînga italiană găseşti absolut orice...). În ultimele sondaje date publicităţii pe 25 martie (legea interzice publicarea sondajelor în ultimele două săptămîni de campanie electorală), cele două grupări erau foarte apropiate (sub marja de eroare), cu un uşor avantaj pentru stînga, dar nehotărîţii reprezentau cam o treime. Ei vor decide cîştigătorul. Şi (eventual) italienii din străinătate, care votează pentru prima dată în istoria Italiei (de aceea procesul electoral e întins pe două zile). Peisajul politic şi social este însă mai degrabă trist: în general, candidaţii nu s-au dovedit capabili să gîndească pe termen lung, ci au încercat să ia ochii electoratului mai ales pe tema fiscalităţii, "bătîndu-se" în micşorări de cote şi procente, "război" care a culminat cu declaraţia lui Berlusconi că va elimina complet impozitul pe case... Peste toate, celor doi candidaţi li se reproşează unele aspecte nelămurite din trecut: lui Prodi că ar fi ascuns nişte lucruri legate de asasinarea lui Aldo Moro în 1978, lui Berlusconi că şi-ar fi început nişte afaceri cu bani de provenienţă dubioasă, "învîrtiţi" prin nişte conturi elveţiene. Altminteri, Italia rămîne frumoasă, dinamică, vie, în UE şi în G 8. Dar este, probabil, exemplul cel mai clar al unui proces de "mediocrizare" a politicii europene...