Politca de vorbe

Actualitatea politică românească este construită din ce spun, nu din ce fac politicienii. La orice telejurnal te uiţi, constaţi că principalele ştiri politice au cam acelaşi calapod: politicianul X a declarat, politicianul Y i-a dat replica, premierul a spus, şeful opoziţiei a comentat şi aşa mai departe. Peisajul e completat de alte personaje, mai mult sau mai puţin politice, a căror unică misie publică este aceea de a vorbi. Campionul absolut este Gigi Becali, după care reporterii aleargă cu microfoanele, mai ales de cînd partidul său (practic, inexistent, căci nu se ilustrează pe plan politic prin nimic) e creditat în sondaje cu 5-6%. Dacă n-ar fi existat, Becali trebuia inventat, pentru că oferă o hrană consistentă atît telejurnalelor şi ziarelor, cît şi talk-show-rilor în căutare de audienţă, doar prin faptul că îşi dă cu părerea despre orice, în stilu-i inconfundabil, în sine şi pentru sine. O altă sursă de conţinuturi verbale bune de dat la ştiri este Elena Udrea. Politic vorbind, este o simplă membră a unui partid, aşa încît, dacă judecăm strict tehnic, prezenţa ei la televizor nu s-ar justifica: nu are o funcţie publică, nu administrează nimic, nu "implementează" nimic, deci nu are a da seamă despre nimic: sînt mii de membri de partid pe care nu-i cheamă nimeni la nici un talk-show, nici măcar la vreo televiziune locală. Dar faptul că a fost, pentru o vreme, şefa cancelariei prezidenţiale (cu toate bîrfele şi speculaţiile născute din această situaţie) i-a construit o aură de ştiutoare a "marilor secrete", de semizeiţă cu acces direct la "cei mari". Aşa încît reporterii o pîndesc şi pe ea, convinşi că glasul ei exprimă gîndurile nespuse ale preşedintelui, deci e, potenţial, numai bună pentru ştirea principală de la telejurnal. Cozmin Guşă, în schimb, e bun numai de talk-show: deşi în prezent e liderul unui partid care nu apare nici măcar în sondaje, pentru faptul că a fost, la un moment dat, în preajma celor puternici (Adrian Năstase şi Traian Băsescu) e chemat, din cînd în cînd, să facă pe analistul situaţiunii, ceea ce şi face bucuros, cu aerul celui care ştie multe, dar livrează "secrete" cu ţîrîita, să nu ne cadă greu. Desigur, între aceste trei personaje sînt diferenţe notabile, fiecare are "specificul" său; dar "utilizarea" lor publică e asemănătoare: sînt "lansatoare" de subiecte de ştiri şi generatoare de controverse care se dovedesc, de cele mai multe ori, simple "daraveri de clopotniţă". Într-o societate aşezată, astfel de personaje ar fi cu totul marginale şi ar genera, cel mult, cîte o ştire cu aer exotic şi pitoresc. La noi, ele sînt în centrul atenţiei. Şi asta nu numai pentru că mass-media umblă cu anasîna după senzaţii tari şi "declaraţii în exclusivitate", ci şi pentru că întregul fundal politic e construit din vorbe. Şi politicienii cu funcţii importante fac la fel: folosesc presa pentru "a da semnale" ori pentru a-şi rezolva problemele bucătăriei de partid. PD a anunţat prin presă că vrea restructurarea Guvernului şi abia după aceea a discutat această problemă cu partenerii de coaliţie; primarul Adriean Videanu a anunţat în presă că are un mare proiect pentru Piaţa Revoluţiei, dîndu-l ca sigur, şi abia după aceea a cerut (acceptat?) o dezbatere publică; Traian Băsescu şi-a făcut un stil din a lansa, periodic, la televizor, tot felul de înţepături la adresa executivului, deşi problemele semnalate ar trebui rezolvate instituţional, între Preşedinţie şi Guvern. Săptămîna trecută am avut însă un "caz-şcoală" în privinţa actualităţii create şi apoi omorîte "din vorbe". Deputatul Crin Antonescu a ţinut o conferinţă de presă în care părea că "se ia" de premier şi de preşedintele Camerei Deputaţilor: brusc, dl deputat a descoperit că premierul şi-a adus în executiv o gaşcă de apropiaţi, iar preşedintele Camerei e membru într-o comisie de privatizare, ceea ce ar fi imoral. Tot brusc şi tot în presă, preşedintele Camerei a avut revelaţia că deputatul Crin Antonescu a cam lipsit de la şedinţe, deci ar fi posibil ca liberalii să nu-l mai vrea ca lider al grupului parlamentar. Au urmat, desigur, dezbateri şi talk-show-uri, ţara s-a trezit, pe baza a două-trei fraze, aruncate într-o mică Apocalipsă intraliberală: ce vrea, de fapt, Antonescu? ce jocuri sînt în spate? va cădea Guvernul? va fi înlocuit Tăriceanu cu Stolojan? va fi afectată aderarea la UE? După cîteva zile, tot prin presă, Apocalipsa s-a amînat: zîmbitori, liberalii au spus că o şedinţă de partid a lămurit totul şi că lucrurile s-au întors de unde au plecat, spre mulţumirea tuturor. Mai rămînea să ne spună că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Astfel de "cazuri" create din nimic sînt, desigur, la ani-lumină de agenda publicului: cetăţenii aşteaptă altceva de la politicieni, iar bizantinismul şi vorbele spuse pe coridor nu fac decît să afecteze şi mai mult imaginea - oricum proastă - despre politică. Paradoxal, singurul punct în care sîntem perfect compatibili cu UE îl reprezintă încrederea scăzută în partidele politice. Dar dacă "la ei" este explicabilă, după decenii de democraţie, o astfel de criză de încredere, "la noi" e riscantă. Politica de vorbe creează plictis, întreţine fatalismul şi iluziile: cu "ăştia" nu se poate face nimic, poate intrarea în UE să ne rezolve problemele. Vestea proastă este că UE nu "ne dă" nimic, în schimb se va trezi, prin Parlamentul European şi prin celelalte instituţii, cu "ăştia".