Piaţa muncii din UE şi problemele de acasă

în 2004, după ce Polonia a intrat în Uniunea Europeană, în Franţa s-a răspîndit destul de repede teama de "instalatorul polonez": s-a crezut că lucrătorii din Est vor da năvală şi vor lua locurile de muncă ale francezilor. Nu s-a întîmplat aşa, iar polonezii au întors lucrurile în favoarea lor: un afiş care a umplu străzile Parisului înfăţişa un "instalator" cu alură de manechin şi îi invita pe francezi să vină să descopere Polonia şi meseriaşii săi la ei acasă. Mai prudenţi (mai flegmatici? mai păţiţi?), britanicii se tem de muncitorii români şi bulgari înainte de aderarea la UE. Miniştri, foşti miniştri şi parlamentari britanici se pronunţă pro sau contra deschiderii pieţei muncii pentru cetăţenii români şi bulgari începînd din 2007. Dezbaterea nu beneficiază de o etichetă concisă şi expresivă precum "instalatorul polonez", dar teama există: din celelalte ţări foste comuniste au venit în Marea Britanie patru sute de mii de muncitori; din România şi Bulgaria se aşteaptă vreo trei sute de mii. Ceea ce înseamnă nu doar o ameninţare pentru locurile de muncă, dar şi probleme conexe: John Denham, fost adjunct al ministrului de Interne, crede că "decizia Marii Britanii, a Suediei şi a Irlandei, de a permite accesul liber, a funcţionat mai bine decît se aştepta multă lume, însă problemele care persistă - privind cazarea, şcolile şi spitalele - ar trebui să fie rezolvate înainte de a mai permite şi altora să intre pe piaţa muncii". Care va să zică, britanicilor - cei mai simpatici şi mai raţionali dintre eurosceptici - le e teamă de noi şi-ai noştri, dar în acelaşi timp se gîndesc cum să le asigure potenţialilor invadatori pe piaţa muncii locuinţe, şcoli pentru copii şi tratament în spitale. Nu reacţiile de tip Jean Marie Le Pen (care pune accentul pe ideea "străinii îi lasă şomeri pe ai noştri", împărtăşită şi de alţii, nu neapărat naţionalişti şi extremişti) generează reticenţa faţă de deschiderea pieţei muncii, ci intenţia de a organiza mai bine şi mai funcţional primirea valului de imigranţi. Diferenţă culturală, desigur, între britanici şi francezi. Dar şi - cu atît mai mult! - între britanici şi români. Pentru românii care pleacă să cîştige mai bine în Occident, principiul este "fie ce-o fi", important e să-şi găsească ceva de lucru: copiii rămîn la bunici sau la rude, de boli şi beteşuguri "să ne ferească Dumnezeu", că asigurarea medicală costă, iar de locuit "s-o găsi ceva". Grija britanică pentru toate aceste probleme pare, în ochii alor noştri, un moft: noi să fim sănătoşi, că în timp le rezolvăm pe toate... Dar tema potenţialului val de imigranţi şi temerile britanicilor reprezintă un fel de imagine la scară a "situaţiunii" de ansamblu privind aderarea României la UE. Sutele de mii de căpşunari, zidari ori instalatori români, care îşi caută de lucru în Occident, sfîrşesc prin a se integra fără a crea probleme în societăţile de acolo. Problemele rămîn în societatea de aici, iar britanicii şi ceilalţi europeni s-ar cuveni să se teamă mai curînd de acestea. Cînd te întorci în ţară după o călătorie de cîteva săptămîni în Europa nordică (aşa cum am făcut eu), şocul cultural al reintrării în cotidianul românesc nu se reduce la micile constatări cotidiene care te împing inevitabil spre comparaţii (la ei nu sînt găuri în asfalt, toaletele sînt curate etc. etc.). După cîteva săptămîni în care am văzut doar telejurnalele daneze, suedeze şi finlandeze, din care nu pricepeam nimic (neştiind limba), dar vedeam imaginea unor societăţi aşezate şi decente, articulate şi cumsecade, am căzut, din prima zi, pe scandalul dosarelor, pe imaginea unor turişti înfierbîntaţi care se băteau cu patroana unei terase din Băile Herculane, pe un caft la un hotel din Mamaia aparţinînd unor politicieni locali şi alte asemenea breaking news cît se poate de expresive pentru tipul de actualitate românească din care ne tragem zilnic seva comentariilor, "dezbaterilor", bîrfelor, enervărilor sau acomodărilor cu un ochi închis. Aşa încît, dacă aş fi britanic, nu m-aş teme de trei sute de mii de muncitori români care, cel mai probabil, se vor adapta la modul de viaţă britanic (sau în orice caz nu vor genera crize), ci de celelalte milioane de români care convieţuiesc, de ani întregi, cu o societate cîrpită democratic, dar imposibil de imaginat "la ei". O societate în care şeful statului e acuzat de un fost şef al statului că ar fi colaborat cu Securitatea, în care fostul prim-ministru e anchetat penal, în care un acuzat de terorism e scăpat peste graniţă, în care poetul de curte al lui Ceauşescu are toate şansele să ajungă europarlamentar, în care fosta Securitate continuă să livreze dosare cu ţîrîita, după bunul plac, iar presa sare la bătaie şi se drapează în făcătoare de dreptate, în care the romanian way of life pare a fi devenit o supă reîncălzită, în care intră şi corupţia, şi minciuna, şi tupeul, şi porunca "fraiereşte-ţi aproapele", şi mitocănia, şi altele asemenea (moştenite de la vechiul regim şi perfecţionate în regim de urgenţă de tranziţie), o ţară ce pare să nu mai perceapă toate acestea (şi multe altele) drept probleme, moţăiala civică deplină fiind acompaniată de muzica promisiunilor/speranţelor că ne va fi mai bine după intrarea în UE. Sînt convins că britanicii ştiu ei ce fac şi de ce anume să se teamă, dar le-aş livra totuşi această dilemă: trebuie să te temi de cîteva mii de oameni care vor să-şi construiască un mod de viaţă emigrînd sau de cîteva milioane care nu sînt în stare să-şi construiască un mod de viaţă la ei acasă?