Partidele lor în politica noastră
În diversele împrejurări tulburi ale tranziţiei româneşti (şi au fost destule!), a existat un refren a cărui repetare mai dregea lucrurile: "Ce-o să spună Europa?". Multe intenţii şi năzbîtii de-ale guvernanţilor noştri au fost temperate de invocarea Europei: aşteptam aderarea, "obiectivul nostru naţional", aşa încît politicienii români se zbenguiau cu atenţie, de teamă să nu le scadă Comisia de la Bruxelles nota la purtare democratică. Reformele s-au făcut mai mult sub presiunile Uniunii Europene decît din dragostea faţă de schimbare democratică a parlamentarilor şi miniştrilor noştri. După 1 ianuarie 2007 însă, mijloacele prin care UE poate influenţa ce se întîmplă la Bucureşti sînt mai slabe ca înainte: mulţi comentatori politici au semnalat acest lucru, şi nu numai cu privire la România. Polonia, Ungaria, Slovacia şi alte noi state membre au trecut prin momente politice complicate, guvernanţii de acolo au adoptat măsuri discutabile, dar Comisia Europeană n-a putut decît să semnaleze delicat că nu prea îi place ce se întîmplă şi să lase guvernele respective să-şi vadă de treabă. Întrebarea "Ce-o să spună Europa?" a fost reluată, destul de timid, şi în legătură cu situaţia politică de acum. Europa vorbeşte însă pe mai multe voci. Comisia Europeană este deocamdată destul de rezervată: unii reprezentanţi ai săi au făcut declaraţii generale, în care îşi exprimă îngrijorarea pentru ce se întîmplă, dar şi speranţa că lucrurile se vor rezolva respectînd standardele democraţiei. În această fază, Comisia nu poate mai mult - sau altceva - decît să folosească limbajul aseptic impus de complicatul sistem de relaţii între Bruxelles şi statele membre. Dacă lucrurile o iau razna de tot şi deriva democraţiei coboară sub pragul critic, fără îndoială că tonul se va înăspri: Sorin Ioniţă e de părere că "începînd de săptămîna trecută România nu mai corespunde criteriilor politice de la Copenhaga", iar Uniunii Europene nu-i rămîne decît "să ne dea afară pe uşă" (Evenimentul zilei, 1 mai 2007). Nici "măcar" atît nu poate face Uniunea, căci ar crea o agitaţie enormă printre statele membre şi ar porni hotărîtă spre sinucidere. Aşa încît, deocamdată, forurile comunitare uzează de "canalele diplomatice" pentru a face, discret (nu se ştie dacă şi eficient), presiuni asupra României. Vorbesc însă, pe voci diferite, partidele europene. Vrînd-nevrînd, în ciuda slabei lor identităţi ideologice, partidele româneşti s-au alipit grupurilor politice europene. Aşa încît acestea susţin taberele de la noi. Popularii europeni şi-au exprimat sprijinul pentru Traian Băsescu chiar prin glasul preşedintelui Wilfried Martens, arătînd că, "în acest moment, procedura suspendării unui preşedinte în exerciţiu într-o ţară membră UE, împotriva deciziei Curţii Constituţionale, mai degrabă creează decît rezolvă probleme". Poul Nyrup Rasmussen, liderul socialiştilor europeni, i-a replicat sec: "Îl provoc pe Wilfried Martens să accepte voinţa Parlamentului român şi, prin PPE, să-i ceară preşedintelui Băsescu demisia. Este singurul mod de acţiune decent pentru el." Graham Watson, liderul liberalilor, a recurs la înţelepciunea populară pentru a-l sfătui pe preşedintele român: "Există un proverb englezesc care spune: atunci cînd te afli într-o groapă, opreşte-te din săpat". Iar secretarul general al Partidului Socialiştilor Europeni, Philippe Cordery, prezent pe 1 mai la manifestările organizate de PSD, s-a lăsat cuprins de avînt şi a "denunţat" înmugurirea unei dictaturi în România: "Cum poate să calce cineva în picioare democraţia în asemenea grad? Ideea de a pune în discuţie Hotărîrea Parlamentului ales este dovada repetării unui program totalitar din istorie". Parcă ar fi vorbit Mircea Geoană. Iar socialiştii europeni (cei mai frenetici în a-şi susţine aliaţii români) le-au furnizat militanţilor social-democraţi de la noi şi know-how-ul organizării de manifestaţii publice: tricouri, muzici "de stînga" etc. Din toată această suită de declaraţii, putem constata mai întîi că, aproape fără să-şi dea seama, partidele noastre sînt pe cale de a se integra în familiile politice europene: ele au luat în serios aderarea şi îşi sprijină nepoţeii neastîmpăraţi din România. (Din această perspectivă, alianţa dintre PSD şi PNL nu mai pare atît de "împotriva naturii", dat fiind că socialiştii şi liberalii europeni se regăsesc adesea, în Parlamentul de la Strasbourg, pe aceleaşi baricade, votează la fel, iar ALDE - grupul liberalilor - include şi formaţiuni plasate mai degrabă la stînga spectrului politic.) Apoi, putem observa cum se "exportă" chestiunile româneşti în UE: Wilfried Martens şi Poul Nyrup Rasmussen au, cu siguranţă, şi alte subiecte de controversă la dispoziţie, dar au preferat să se contrazică pe teme româneşti. Imediat constatăm şi nepotrivirea, "neînţelegerea culturală", perspectivele diferite. Europenii privesc Parlamentul şi Curtea Constituţională ca pe nişte instituţii serioase şi legitime, simplu, "ca la carte". E drept, fiecare pune accentul diferit (popularii - pe Curtea Constituţională, socialiştii - pe Parlament). La noi, totul e dubios, instituţiile sînt văzute prost şi sînt bănuite de aranjamente subterane: Curtea Constituţională - că are, printre membri, foşti securişti, Parlamentul - că e o maşină de vot plină de hoţi şi corupţi, Justiţia că scoate de sub tejghea dosare politice, serviciile de informaţii că fac jocurile preşedintelui Băsescu etc. Mă tem că europenii nu "văd" complexitatea problemei; sau o văd, o cunosc, dar n-au ce face - reacţionează conform standardelor politice "de la ei", pentru că nu cunosc altele. Iar ai noştri se bazează pe faptul că refrenul "ce-o să zică Europa?" e un şlagăr demodat: politica de Dîmboviţa i-a luat bietei Europe piuitul. Pînă să-şi revină, noi ne aranjăm frumuşel ploile "pe plan local". Şi pe urmă ne ducem la Bruxelles să cerem fondurile promise, că doar de-aia am intrat în UE, nu?
