Parlamentul European şi

Ne-am ales, în toamnă, reprezentanţii în Parlamentul European, i-am trimis acolo "să apere interesele ţării" şi i-am lăsat de izbelişte. Televiziunile şi presa de la noi nu prea le acordă atenţie, după cum nu acordă atenţie nici instituţiei în sine. Ne putem informa, dacă vrem, chiar de pe site-ul Parlamentului European (www.europarl.eu.int) sau de pe www.euractiv.ro (un site consistent şi mereu la zi). Dar temele dezbătute în Parlamentul European nu creează ecou la noi, presa mainstream nu le acordă atenţie, editorialiştii sînt blocaţi (cu puţine excepţii) în daraverile interne, talk-show-urile umblă disperate după audienţă (oricum în scădere) aşa că se ocupă doar de scandaluri etc. Parlamentul European însă, care ani la rînd a fost mai degrabă un for de dezbatere, fără prea mari puteri, capătă un contur instituţional tot mai pregnant şi este tot mai prezent în viaţa publică a Uniunii Europene. O adevărată lovitură (nu numai de imagine) a fost reducerea taxei de roaming: cetăţenii europeni au putut simţi direct, "pe bani", la ce poate folosi Parlamentul European - o instituţie pe care o resimţeau mai degrabă ca îndepărtată de problemele lor de zi cu zi. Probabil şi ca urmare a acestui succes, eurodeputaţii au pus pe ordinea de zi, în ultima vreme, tot mai multe subiecte care au impact direct în viaţa cetăţenilor. Cea mai nouă iniţiativă de acest gen este solicitarea unei anchete asupra practicilor comerciale ale reţelelor de supermagazine: iniţiatorii consideră că acestea abuzează de poziţia lor dominantă pe piaţă, impunînd producătorilor preţuri mici, imposibil de susţinut, şi dăunînd consumatorilor. Unii comentatori consideră că astfel de iniţiative sînt populiste sau "electoraliste": deputaţii vor să atragă atenţia şi - mai ales - voturile cetăţenilor în favoarea unei instituţii care multă vreme a stat în umbra Comisiei Europene. Iar prezenţa tot mai slabă la vot la alegerile pentru Parlamentul European (în mai toate ţările UE) riscă să diminueze legitimitatea acestui for. Ocupîndu-se de asemenea subiecte populare, deputaţii nu fac însă altceva decît să se adapteze la agenda publicului: în definitiv, ei au fost aleşi tocmai pentru a reprezenta interesele şi preocupările cetăţenilor europeni. Pe de altă parte, Parlamentul European dezbate şi alte teme, mai substanţiale şi cu bătaie pe termen lung: viitorul demografic al Europei, realizarea unui recensămînt al populaţiei şi locuinţelor la nivel european (pentru a avea date comparabile), coeziunea teritorială a continentului şi dezvoltarea echilibrată a zonelor urbane şi rurale, rolul Uniunii Europene într-o lume globalizată şi altele. Astfel de teme "abstracte" nu au cum să fie atractive pentru majoritatea cetăţenilor, aşa încît ele sînt echilibrate de celelalte, care au consecinţe în casele şi în buzunarele oamenilor. În principiu, nu e nimic rău în asta - deşi, evident, populismul nu lipseşte nici în Parlamentul European; dar el nu se manifestă în asemenea încercări de a îmbunătăţi realmente viaţa oamenilor, ci - ca peste tot - în promisiunile enorme fără acoperire în realitate. Iar acestea sînt mult mai atent "cenzurate" în forul european decît în parlamentele naţionale. În relativ scurta lor perioadă de activitate (mai întîi ca observatori, apoi ca aleşi), parlamentarii români s-au ilustrat care cum s-au priceput. E firesc. Ioan Mircea Paşcu, de pildă, într-o intervenţie în plen, a pus problema investigaţiilor anticorupţie din România şi şi-a exprimat "îngrijorarea" ca acestea să nu încalce cumva drepturile persoanelor anchetate. Am înţeles "unde bate". Theodor Stolojan, teoretic un important lider politic în România (căci este prim-vicepreşedintele partidului cu cele mai mari procente în sondaje), a avut o singură intervenţie scrisă - două fraze banale despre necesitatea sprijinirii proiectului Nabucco. Alţii n-au avut nici atît. Există însă şi o categorie de europarlamentari români care s-au integrat foarte bine în mecanismele forului european. În afară de Adrian Severin, hiperactiv şi perfect adaptat la politica europeană (după stagiile la Consiliul Europei şi la OSCE), Adriana Ţicău şi Gabriela Creţu (PSD), Adina Vălean (PNL), Monica Iacob-Ridzi (PD-L) sînt prezenţe active, cu intervenţii substanţiale şi la obiect. Pe site-ul Parlamentului European se găsesc toate aceste intervenţii, iar trecerea lor în revistă este un exerciţiu interesant, înainte de toate pentru că arată cît de neadecvată este ideea că parlamentarii se duc la Bruxelles şi Strasbourg "pentru a apăra interesele ţării" (idee susţinută uneori de politicienii înşişi, şi nu doar de cei români). În PE se face înainte de toate politică europeană, în funcţie de familia ideologică de apartenenţă. Uneori, apar şi iniţiative transpartinice. În orice caz, intervenţiile sînt cu substanţă şi la obiect, nu se bat cîmpii, nu se vorbeşte fără rost, doar de dragul de a ţine microfonul ocupat, procedurile sînt clare, regulile sînt respectate. Numele de mai sus fac parte din mult-aşteptata "nouă generaţie de politicieni" şi chiar au reuşit să facă altfel de politică. Dar nu aici, ci acolo. Aici nu prea au loc de bătrînii baroni ai politicii care ţin în continuare scena ocupată, iar televiziunile nu riscă să cheme nişte "politicieni necunoscuţi", de teamă să nu-şi piardă audienţa. Aşa încît vocile lor nu prea se aud, din păcate, în România, deşi cu siguranţă ar avea ce să spună şi, mai ales, ar spune altfel: fără obsesia "conflictului între palate", fără grija de a-şi lovi permanent adversarii sub centură. De ani întregi, se tot aşteaptă "schimbarea clasei politice". Toată lumea - începînd cu preşedintele ţării - vorbeşte despre asta, deşi e limpede că ea nu se va schimba total şi "dintr-o mişcare". Poate ar fi mai util să observăm că schimbarea poate începe de la aceste cîteva persoane. Totul este ca, aici, să poată - şi să fie lăsate - să facă politică aşa cum fac acolo. Cu alte cuvinte, "schimbarea clasei politice" ne vine tot dinspre Europa.