Paradisul negocierilor

Săptămîna trecută, la Lisabona, a avut loc o reuniune informală a şefilor de state şi de guverne din Uniunea Europeană, care s-a încheiat cu un acord asupra Tratatului european - o versiune "simplificată" a fostului proiect de Constituţie. După negocieri prelungite pînă spre dimineaţă (obicei devenit deja tradiţional...), liderii politici au prezentat rezultatul: 250 de pagini de text care reglementează funcţionarea Uniunii Europene cu 27 de membri. Nu este un text nou, ci o "ajustare" a celui realizat acum cîţiva ani în urma altor îndelungate negocieri, de către o comisie condusă de fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing. Îmi amintesc că, la încheierea procesului de redactare a ceea ce trebuia să fie Tratatul constituţional european, preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Romano Prodi, a declarat, plin de admiraţie faţă de rafinamentul şi complexitatea negocierilor, că "greu s-ar fi putut obţine un rezultat mai bun". Uite că s-a putut acum. Şi asta pentru că, atunci, deşi textul părea să fi devenit atît de stufos şi de complicat tocmai pentru a mulţumi pe toată lumea, au apărut imediat nemulţumiri, în primul rînd din partea unor politicieni din diverse ţări. Despre opinia publică, să nu mai vorbim: întrucît documentul era imposibil de explicat pe înţelesul cetăţeanului european mediu (lasă că nici nu prea s-au făcut eforturi în acest sens), mulţi oameni au rămas cu impresia că "li se pregăteşte ceva" neplăcut, un fel de supra-stat european birocratic, în care deciziile se vor lua la Bruxelles şi Strasbourg, iar identităţile naţionale şi locale se vor topi într-o incertă "cetăţenie europeană" existentă doar în documente, nu şi în viaţa de toate zilele. Supăraţi din motive politice şi economice naţionale, francezii şi olandezii au respins, prin referendum, ceea ce urma să devină actul fundamental al Uniunii Europene, astfel încît celelalte referendumuri programate deja în alte ţări au fost anulate, de teamă că exemplul franco-olandez îi va influenţa şi pe alţii. Pe de altă parte, criticile aduse proiectului de Constituţie, sondajele de opinie care arătau creşterea neîncrederii şi a scepticismului în unele ţări, precum şi schimbarea de lideri politici în unele state au contribuit şi ele la decizia de a institui o "perioadă de reflecţie" în legătură cu Tratatul şi de a lăsa subiectul la dospit. Noul preşedinte francez Nicolas Sarkozy a găsit formula "marketizabilă", care dă bine la public (un "tratat simplificat"), iar preşedinţia germană a UE a reuşit, în semestrul trecut, să urnească lucrurile de unde se împotmoliseră. S-ar părea că una dintre grijile celor care au reelaborat textul a fost să menajeze suspiciunile opiniei publice: a fost eliminată orice referire la elementele simbolice (drapelul şi imnul UE) care ar fi creat senzaţia de "supra-stat". Căci una dintre problemele serioase este, în continuare, aceea de a explica oamenilor "despre ce e vorba" în acest document complicat şi cum se va schimba în bine viaţa lor după adoptarea lui. Proiect al elitelor politice europene, Tratatul este rezultatul constatării că, după vechile reguli, o uniune cu 27 de state nu va mai putea funcţiona. Alegătorii se tem însă că oricum nu va funcţiona şi sînt deosebit de atenţi şi sensibili la semnele - reale sau închipuite, dar concrete - ale acestui impas. "Unitatea în diversitate" consemnată în documentele oficiale e greu de înţeles pentru cetăţenii din ţările cu o imigraţie masivă, în care resurecţia populismului tinde să pună toate neajunsurile pe seama străinilor şi a prea lejerei acceptări a diversităţii, după cum promisiunea unei Uniuni reformate pentru a răspunde mai bine provocărilor globalizării sună fals în urechile celor care îşi pierd locurile de muncă pentru că patronii îşi mută unităţile de producţie în China. Uniunea Europeană se află într-un moment paradoxal al existenţei sale: pe de o parte, pentru ca proiectul să meargă mai departe, e nevoie de reforme instituţionale serioase şi rapide; pe de altă parte, graba reformatoare riscă să creeze derută şi neîncredere în rîndul opiniei publice, dîndu-le astfel ocazia adversarilor proiectului european să cîştige voturi scoţînd din recuzita politicianistă "demnitatea naţională" şi manipulînd micul conservatorism temător al unor categorii de oameni (pe ideea "de ce ne trebuie nouă un bine nesigur mîine, cînd eram aşa de mulţumiţi cu binele de pînă ieri?"). Aşa încît, Uniunea Europeană trebuie să împace şi nevoia de schimbare rapidă (cel puţin în unele direcţii), şi necesitatea de răgaz şi de reflecţie. În plus, tocmai pentru că diversitatea este o valoare fundamentală a UE, trebuie asumate toate consecinţele sale, nu întotdeauna comode - în primul rînd capacitatea de a găsi soluţii satisfăcătoare pentru toate ţările membre. La Lisabona, s-a văzut foarte clar cum orice tentativă de a face un pas înainte poate fi blocată sau întîrziată de senzaţia unor ţări că li se face o nedreptate (sau măcar că nu sînt suficient băgate în seamă). Italia era nemulţumită că pierde un loc în Parlamentul European (şi, astfel, nu mai este la egalitate cu Franţa şi Marea Britanie), Austria - că normele UE nu îi vor permite să limiteze numărul de studenţi străini din universităţi, iar fraţii Kaczynski nu voiau să accepte Carta Drepturilor Omului. Toate aceste "subiecte" ar trebui să nu aibă de a face cu marile principii ale unui Tratat european, dar ele "dau bine" în ţările respective şi îi ajută pe politicieni să se întoarcă acasă făcînd cu ochiul propriilor alegători. Pînă la urmă, s-au găsit soluţii pentru toate obiecţiile şi nemulţumirile, ca şi cu alte ocazii cînd diverşi lideri politici declarau înainte de summit că "vor bloca totul". Aşa încît principala semnificaţie a întîlnirii informale de la Lisabona este o nouă lecţie despre importanţa negocierii. Uniunea Europeană a devenit un fel de paradis al negocierilor, cu mecanisme subtile şi sofisticate. Preţul plătit este o complicare enormă a lucrurilor. Dar cine spune că proiectul european este unul simplu?