Paradisul negocierilor
La sfîrşitul anului trecut, am fost invitat să scriu, pentru presseurop.eu şi Courrier International, un articol despre cum văd eu prezentul şi viitorul Europei. A apărut într-un dosar special, alături de alte nouă texte scrise de autori din diverse ţări europene (poate fi citit pe: http://www.presseurop.eu/ro/content/topic/450581-zece-viziuni-ale-europei). Reiau articolul aici, într-un moment în care UE este criticată pentru relativa ei pasivitate faţă de ce se întîmplă în Maghreb.
De-a lungul timpului, Uniunea Europeană şi-a pus la punct un impresionant mecanism de negociere. Valurile succesive de extindere – şi mai ales integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est – au rafinat la maximum acest mecanism. Să aduci la un numitor comun – sau măcar acceptabil – orgolii politice, frustrări istorice, ambiţii economice şi slăbiciuni reale ale atîtor ţări care s-au tot războit între ele timp de sute de ani este o performanţă. Nu doar politică, dar şi – mai ales – culturală şi civilizatorie. Europa a ajuns la o subtilă stilistică a negocierii – ceea ce, într-o lume neliniştită şi imprevizibilă cum este cea de azi, trebuie salutat. Este, cred, una dintre marile victorii ale proiectului european. Există însă riscul ca, fascinată de paradisul negocierilor pe care l-a creat, Europa să devină incapabilă să ia decizii. Există riscul ca negocierile să devină un scop în sine: „N-am ajuns la nici o soluţie, am amînat problema pentru 2013 – dar ce frumos am negociat!“. Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu ţări în care deciziile se iau rapid şi uşor, „la vîrf“, şi se execută imediat – de exemplu China. Se confruntă cu ţări în care democraţia are imperfecţiuni, dar demografia şi entuziasmul economic stau mult mai bine – de exemplu India sau Brazilia. Şi riscă – aşa cum antenţionează unii politologi – să piardă „umbrela protectoare“ a SUA, în numele „multilateralismului“.
De aceea, UE nu este deocamdată o mare putere globală şi, după părerea mea, nu pare capabilă să devină. Apariţia în peisaj a unui preşedinte şi a unui „ministru de externe“ al UE este tot rezultatul unor îndelungi negocieri. Persoanele desemnate în aceste funcţii – absolut respectabile şi pline de calităţi – au parte de critici pentru că sînt low profile. Iar unele voci maliţioase au spus că intenţionat au fost alese astfel, pentru a nu-i eclipsa pe liderii statelor naţionale…
Aşa încît Uniunea Europeană se află astăzi, cred, într-o mare dilemă. Pe de o parte, trebuie să conserve mecanismul complicat al negocierilor, care i-a asigurat succesul. Trebuie să nu renunţe la principiul „diferenţei culturale“, la ideea de a armoniza într-o identitate europeană (care rămîne încă un deziderat) o multitudine de identităţi naţionale şi locale. Pe de altă parte, trebuie să devină un jucător important în competiţia globală – deci să ia decizii rapide şi „să vorbească pe o singură voce“.
Cum să iei decizii mai uşor şi mai pragmatic? Criza a arătat că se poate. Existenţa monedei euro a fost o adevărată binefacere, iar Banca Centrală Europeană a făcut ce trebuia. Sigur, apar voci care pun problema ieşirii (sau excluderii) din zona euro a unor ţări, ceea ce se poate discuta/negocia. E grav. Dar fără euro, cred că ar fi fost infinit mai grav: cîte dintre fostele monede naţionale ar fi putut rezista în faţa crizei? Cum să vorbeşti pe o singură voce? Aici lucrurile se complică. Liderii politici naţionali au de cîştigat voturi în ţările lor, aşa încît vor practica întotdeauna un dublu discurs. Pe de o parte, vor vorbi despre construcţia europeană, pe de altă parte vor face apel (mai ales în campaniile electorale) la interesele naţionale. Eventual – cum s-a întîmplat adesea –, cînd ceva nu merge bine în statele lor, vor da vina pe „birocraţii de la Bruxelles“.
Nu numai că vor fi mai multe voci (adesea contradictorii), dar, după cîte îmi pot da seama privind la ce se întîmplă acum, ele vor cînta uneori în contratimp cu prim-soliştii care ar trebui să fie Preşedintele Consiliului European şi Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe. De altfel, cei doi înalţi demnitari apăruţi în urma aplicării Tratatului de la Lisabona au, deocamdată, misiunea de a da o identitate funcţiilor lor, de a le înzestra cu conţinut. Abia cei care vor veni după ei ar putea avea şansa de a face vizibilă în lume politica globală a UE şi de a cînta o partitură mai amplă.
S-ar putea să fie prea tîrziu, s-ar putea ca pînă atunci dinamica globalizării să lase Europa pe un plan secund. S-ar putea să regretăm incapacitatea de a fi luat decizii rapide şi ferme. Dar acesta este preţul pentru păstrarea unui element esenţial pentru substanţa, eleganţa şi frumuseţea proiectului european: capacitatea de a negocia, de a armoniza interese diferite, de a respecta pînă la capăt diferenţele culturale şi identitare.
Poate că UE va rămîne mereu în categoria soft power, dar puterea ei stă în primul rînd în cultură şi civilizaţie, în atmosferă, în stil. Şi nu este vorba doar de tezaurul cultural propriu-zis, nu este vorba de „inventarul“ de opere de artă, de arhitectură, de compoziţii muzicale ori scrieri literare. Ci, mai ales, de ideile care au construit lumea europeană şi care au inspirat apoi restul lumii. Printre ele, cultura convieţiuirii: cetăţenii unui continent cu o istorie plină de conflicte au ajuns astăzi să înveţe să trăiască în dialog şi toleranţă.
Poate că Europa nu este încă o putere globală. Dar, dacă privim la diversitatea etnică europeană (incluzînd aici şi emigranţii din toată lumea), UE este, în sine, o metaforă a globalizării.
