Palizi şi dezorientaţi
Privită în ansamblu, campania pentru alegerile europene e palidă şi meschină. Niscaiva afişe şi panouri pe străzi, ceva emisiuni la televizor, site-uri şi bloguri - mă rog, "canalele de comunicare" obişnuite în asemenea situaţii. Dar prin "canale" nu trece mai nimic semnificativ şi, mai ales, mă tem că foarte puţină lume e atentă la ce şi cum se spune despre europarlamentare. E adevărat, tema referendumului "acoperă" parţial discuţia despre alegeri, dar vocile sînt, oricum, slabe, în timp ce urechile alegătorilor sînt asaltate de veşnicele noastre zgomote de fond (răfuielile interne ş. cl.). Cît despre mesajele partidelor şi candidaţilor, sînt în general lipsite de pregnanţă: sînt greu de individualizat, mai toată lumea pare a spune "votaţi-mă, pentru că o să mă duc la Bruxelles şi o să fac treabă bună pentru ţărişoară". Cam aşa a fost şi în celelalte ţări din Estul şi Centrul Europei care au aderat la UE: campanie palidă, candidaţi fără un profil distinct, teme de discuţie nerelevante. Şi nici în unele ţări cu vechime în UE campania pentru euroalegeri nu e întotdeauna ceea ce ar trebui să fie: se discută mai ales subiecte naţionale, se cîştigă sau se pierd voturi în funcţie de felul cum candidaţii abordează chestiuni care îi sensibilizează pe alegători; iar acestea sînt, cel mai adesea, legate de domenii precum educaţia, sănătatea, şomajul, siguranţa publică, iar nu de acquis-ul comunitar. Numai că, în alte ţări, mai există şi altceva: măcar în anumite cercuri, are loc şi o dezbatere substanţială despre temele europene, despre viitorul Uniunii, despre raporturile dintre parlamentele naţionale şi Parlamentul European, despre identitatea şi cetăţenia europeană şi altele asemenea. Evident, acestea nu sînt subiecte "pentru mase", nu fac audienţă în prime-time, dar există în societate, îi preocupă măcar pe (unii) politicieni, pe intelectuali ori pe reprezentanţi ai societăţii civile. La noi, mă tem că o asemenea preocupare există în cercuri extrem de restrînse, şi chiar şi aceia - puţini - care ar avea ceva de spus nu au un spaţiu de dialog. Sau nu reuşesc să şi-l construiască. În alte ţări europene, acest spaţiu a fost creat, în timp, de elitele politice şi intelectuale şi a generat dezbateri interesante. Găsesc, de pildă, într-o carte recent apărută, scrisă de un expert în problematica europeană, Adrian Liviu Ivan (universitar clujean), o remarcabilă sinteză a modului în care a evoluat "ideea de construcţie europeană" de la proiectul lui Jean Monnet pînă în zilele noastre (Statele Unite ale Europei. Uniunea Europeană între interguvernamentalism şi supranaţionalism, Institutul European, 2007). Autorul are meritul de a reuşi să scrie limpede şi "pe-nţeles" despre întregul hăţiş de documente şi tratate europene, îmbinînd perspectiva istoricului cu aceea a analistului. Din "naraţiunea" sa, se desprinde disputa pasionantă între cele două mari "ipoteze" ale construcţiei europene: cea federalistă şi cea interguvernamentalistă. În timp, elemente ale proiectului federalist (precum moneda unică, un sistem juridic comun ş.a.) care iniţial păreau "scandaloase" şi au fost respinse de unele state şi guverne, au ajuns în documentele UE şi au fost puse în practică. Dar traiectoria lor - deloc simplă - de la ipoteze aproape utopice pînă la realizări practice a fost, în bună parte, rodul disputelor argumentate, al proiectelor perfecţionate din mers şi adaptate la "starea societăţii". Au existat voci pregnante - oameni de stat, experţi, intelectuali - care au susţinut una sau alta dintre căi. La noi, astfel de dispute aproape că nu au existat, din 1990 încoace. Are dreptate autorul atunci cînd constată că noi mai degrabă am "reluat" un stadiu anterior al dezbaterii: "Dezbaterea ideii europene în România după căderea comunismului aduce în prim-plan dihotomia autohtonism versus europenism, exagerîndu-se mitul unei Românii interbelice democrate proeuropene. Îndeosebi discursul intelectual a fost asemănător perioadei dintre cele două războaie mondiale". Prin urmare, nu au existat autori care "să abordeze foarte curajos fenomenul federalismului şi constituţionalismului european". Şi din această cauză, România devenită membră a UE este absentă din dezbaterea europeană. Din nou, nu pot decît să împărtăşesc scepticismul lui Adrian Liviu Ivan, care consideră că România are de ales între a deveni "un actor major al reformei instituţionale a UE" sau "a rămîne un stat marginal" şi conchide: "Insistenţa discursului guvernamental pe identitatea naţională şi pe maximizarea intereselor economice într-o aşa-zisă Ťstrategie de post-aderare» încropită în grabă, fără contribuţia tuturor actorilor naţionali, locali, regionali, academici, economici etc., ne arată perspectivele sumbre ale unei Românii dezorientate".
