Occidentul, aşa cum (nu) l-am pomenit
Un studiu despre "Generaţii şi Gen" realizat de Institutul Naţional de Statistică ajunge la concluzia că majoritatea românilor consideră necesar ca bunicii să-şi crească nepoţii (dacă părinţii nu o pot face) şi ca părinţii să-şi ajute copiii adulţi, inclusiv financiar. E aici o mostră de solidaritate familială care poate fi interpretată ca o dovadă de "conservatorism". De altfel, în comunicatul de presă, se vorbeşte despre "această orientare către valorile tradiţionale şi adoptarea unor comportamente conservatoare, în ciuda (sublinierea mea) contactului cu valorile din lumea vest-europeană" (
). Nu altfel se vorbeşte la ştiri sau în viaţa de toate zilele: "adoptarea modelului occidental" este echivalată cu "modernizarea", în timp ce tot ce e specific - "al nostru", "românesc" - este văzut adesea ca tradiţional, depăşit, anacronic, diferit. Prin urmare, europenizarea înseamnă progres, în timp ce păstrarea valorilor tradiţionale sau a comportamentelor sociale şi culturale "aşa cum le-am pomenit" înseamnă stagnare şi "non-europenitate". Dacă lucrurile ar fi atît de clare şi opoziţia atît de categorică ar fi simplu. Numai că viaţa se încăpăţînează să fie, cum se spune, "complexă şi cu diverse aspecte". Printre alte consecinţe ale comunismului se înscrie şi o întreagă serie de stereotipii pozitive despre Occident şi, mai ales, senzaţia că "lumea vestică" sau "Europa Occidentală" reprezintă un tot coerent. De aici şi întreaga serie de stereotipii de limbaj: se vorbeşte natural, spontan, despre "Vest", despre "cum e la ei", despre "stilul de viaţă occidental" ş.a.m.d. Iar adoptarea unor elemente ale stilului de viaţă modern - de exemplu, a face cumpărăturile la supermarket, o dată pe săptămînă - le dă oamenilor senzaţia că au devenit "mai europeni". A existat, apoi, de-a lungul tranziţiei, şi o dorinţă colectivă de occidentalizare cît mai rapidă, vizibilă atît la majoritatea copleşitoare a cetăţenilor care au declarat, în toate sondajele, că susţin aderarea la NATO şi UE, cît şi în practici ale vieţii cotidiene. Superficialitatea ştiriştilor care abuzează de stereotipiile de limbaj (tot felul de ştiri accentuează faptul că "tot mai mulţi români preferă modul de viaţă occidental"...) nu face decît să întreţină această amplasare comodă într-un maniheism care blochează gîndirea: ori te occidentalizezi rapid şi eşti în rîndul lumii, ori rămîi un fel de dinozaur îngropat în tradiţie. Adoptarea a ceea ce ni se pare că ar fi "modul de viaţă occidental" nu e, în sine, un semn de progres, iar în multe privinţe nu e neapărat necesar. Ca să nu mai vorbim despre faptul că invazia prea rapidă a reperelor de viaţă preluate din Occident nu face decît să stimuleze reacţia tradiţionalistă, încercarea de a regăsi "celelalte" repere, moştenite din generaţie în generaţie. Dar "valorile occidentale", care unora dintre noi li se par un fel de legi imuabile, nu sînt decît un set foarte general de atitudini şi comportamente care, de la o cultură la alta, variază destul de mult. Între "modul de viaţă italian", de exemplu, şi "modul de viaţă suedez" există diferenţe marcante, deşi, din perspectiva noastră, amîndouă sînt "occidentale". Chiar şi în această problemă delicată şi cu o mare forţă de inerţie, precum relaţiile de familie, deosebirile sînt interesante şi expresive. Studiul "Generaţii şi Gen" este un program internaţional, realizat sub egida ONU (şi sprijinit în România de UNFPA, Fondul pentru Populaţie al ONU). În cadrul seminarului organizat săptămîna trecută de UNFPA, Cornelia Mureşan, de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj, a prezentat cîteva date comparative. 76,1% dintre români cred că "este de datoria bunicilor să aibă grijă de nepoţi, dacă părinţii copiilor nu pot face acest lucru". La fel gîndesc 78% dintre suedezi, 88% dintre francezi şi 89% dintre italieni. 72,8% dintre concetăţenii noştri sînt de părere că "este de datoria părinţilor să asigure ajutor financiar copiilor adulţi atunci cînd aceştia se confruntă cu dificultăţi". Aici, "occidentalii" sînt diferiţi: doar 41,9% dintre suedezi, 49% dintre francezi şi 63% dintre italieni sînt de acord cu asta. "Totul pînă la bani!", am fi tentaţi să spunem. Numai că "ei, occidentalii" au alte forme de a-şi ajuta copiii adulţi: 88,4% dintre suedezi, 72,6% dintre francezi şi 88,6% dintre italieni sînt dispuşi "să-şi adapteze viaţa pentru a-şi ajuta copiii adulţi dacă aceştia au nevoie", în timp ce, dintre "ai noştri", doar 44,4% sînt dispuşi la o asemenea "adaptare". Bineînţeles, datele seci au nevoie de interpretare şi de corelare cu alte date. Dar chiar şi aşa, în expresivitatea lor "nudă", sugerează că opoziţia simplistă între "noi" şi "occidentali" şi prejudecata că am putea vorbi oricînd şi pe orice temă despre o "lume vestică" ne împiedică să gîndim şi, mai ales, să ne asumăm un "stil de viaţă" propriu. Căci adevărata problemă aceasta este: în continuare nu ştim "cine sîntem şi ce vrem", în ce fel de societate dorim să trăim. Pe cît de anevoios am adoptat "normele UE" (care erau, de fapt, regulile unei societăţi moderne şi civilizate), pe atît de complicat convieţuim cu "tradiţia", din care nu ştim exact ce să păstrăm viu şi ce să lăsăm la muzeu. Şi, mai ales, nu sîntem în stare să ne punem întrebări, să ne judecăm lucid modul de a trăi, politica, societatea, localităţile, regulile sociale şi toate celelalte. Ne ciondănim superficial de ani întregi pe tema "cum să intrăm mai repede în UE". Am intrat, în sfîrşit. Dar sîntem deja obosiţi şi dezorientaţi.
