O criză greu de înţeles

Nu ştiu cîtă lume a observat că presa europeană a anunţat căderea Guvernului, ba a publicat şi unele comentarii pe tema crizei politice din România. Obsedaţi cum sîntem de "imaginea ţării în presa străină", am ratat ocazia de a constata că, într-un fel, am intrat în rîndul lumii: ziarele nemţeşti, franceze, britanice şi italiene n-au mai scris, de data aceasta, nici despre copiii străzii, nici despre corupţie, nici despre cine ştie ce subiect "pitoresc", ci au dat o ştire "normală", aşa cum dau şi cînd e criză de guvern în orice altă ţară europeană. Anormalitatea începe de aici încolo, şi ea " din nou " ne aparţine. Din străinătate, ce se întîmplă în România e greu de înţeles în termenii unei logici a democraţiei. Moţiuni de cenzură şi căderi de guvern se întîmplă peste tot, iar în unele ţări au fost, recent, situaţii speciale: Belgia, de pildă, a stat fără guvern o perioadă îndelungată, din cauza neînţelegerilor între valoni şi flamanzi. Dar e un caz aparte. Italia e obişnuită de decenii cu durate scurte ale guvernelor (recordul îl deţine un guvern condus de Giulio Andreotti, "trîntit" doar după o săptămînă), doar Berlusconi a rezistat un mandat întreg. Tocmai de aceea însă, crizele de guvern se rezolvă după proceduri de-acum ştiute şi exersate, în care toată lumea " preşedintele, partidele, parlamentul " îşi asumă rolul instituţional. La noi, e greu de înţeles, înainte de toate, calculul sofisiticat pe care şi-l fac politicienii legînd căderea guvernului de alegerile prezidenţiale. Lucrăturile complicate, războiul tuturor împotriva tuturor, obsesia de "a cîştiga la capitolul imagine" din te miri ce, personalizarea actelor care ar trebui să fie instituţionale alcătuiesc un comportament politic care, în ochii politicienilor sau comentatorilor occidentali, frizează absurdul. În condiţii de criză şi cu atîtea probleme care trenează de multă vreme " de la reforma sistemului sanitar la infrastructură, de la justiţie la educaţie " faptul că liderii politici români se joacă de-a vorbele la televizor e stupefiant pentru un om care trăieşte într-o democraţie normală. Înţelegerea devine însă şi mai grea atunci cînd intervin rolurile instituţionale. Încercaţi vă rog să-i explicaţi unui neamţ, suedez, francez sau (chiar şi) italian situaţiunea: preşedintele a decis să numească un premier independent care să alcătuiască un guvern de tehnocraţi; dar pe lista executivului propus se regăsesc cîteva piese grele din arsenalul partidului care îl susţine pe preşedinte; care partid are cele mai multe mandate în Parlament, dar e, practic, "în opoziţie", căci celelalte partide au alcătuit o nouă majoritate şi au altă propunere de premier, pe care preşedintele nu-l vrea; aşa că noua majoritate va respinge guvernul-independent-tehnocrat-cu-cîţiva-miniştri-de-la-PDL, iar preşedintele va trebui să numească alt premier; şi a anunţat la televizor că următoarea propunere va fi Mircea Geoană, contracandidatul său principal la prezidenţiale; şi a decis şi organizarea unui referendum pentru trecerea la un parlament unicameral, cu mai puţini membri; între timp, toţi liderii politici se combat în declaraţii la televizor, pentru că a început campania electorală. Încercaţi, aşadar, să-i relataţi (şi explicaţi) unui cetăţean european această situaţiune şi studiaţi-i atent mimica... N-aş vrea, cu asta, să reiau micul stereotip pe care ni l-am format despre noi înşine şi pe care îl exprimăm în diverse formule devenite curente: "sîntem altfel", "la noi totul e pe dos". Vreau să spun doar că în spectacolul politic al acestor zile se observă multă neseriozitate şi multă iresponsabilitate. Să-l propui pe contracandidatul tău la funcţia de premier e neserios. În plus, miile de afişe apărute peste noapte care convoacă poporul la referendum conţin un mesaj agresiv la adresa parlamentarilor, neserios şi iresponsabil: "De ce le e frică nu scapă", zice preşedintele din afiş. Adică "le-arăt eu lor, o să-şi piardă posturile, căci vom avea un Parlament cu mai puţini membri". Un fel de inimiciţie personală, plus prezumţia de vinovăţie ("le e frică" de ceva...) intervin cu totul neadecvat în ceea ce ar fi trebuit să fie un comportament sec, instituţional: preşedintele cheamă poporul la referendum pentru a-i afla părerea despre cum ar trebui să fie parlamentul. Atît. După care parlamentul însuşi va trebui să voteze legile necesare pentru a institui, eventual, un legislativ unicameral. Şi să schimbe şi Constituţia. Toate acestea sînt probleme cu care "nu te joci". Or, liderii noştri politici au început să se joace prea mult, se afundă în vorbe goale şi ironii ieftine, sînt obsedaţi să apară la televizor chiar şi cînd n-au nimic de spus. La rîndul lor, comentatorii şi jurnaliştii despică în patru fiecare vorbuliţă proastă a politicienilor şi întreţin obsesia acestora pentru imagine. Degeaba rosteşte preşedintele, din cînd în cînd, pe un ton solemn, expresia "instituţiile statului". E primul care nu ştie " sau nu poate " să aibă un comportament instituţional.