Noul război al brînzei

Aderarea României la Uniunea Europeană nu ar fi fost posibilă fără bătaia la cap sistematică şi consecventă pe care ne-au administrat-o chiar instituţiile europene. E limpede că, dacă eram lăsaţi de capul nostru, am fi tărăgănat la nesfîrşit orice idee de reformă, am fi pierdut vremea cu tot felul de ciorovăieli politice, am fi rămas poate la ideea dlui Iliescu că proprietatea "e un moft", iar parlamentarii noştri ar fi găsit tot felul de reglementări "originale" în tot felul de domenii. Avînd însă traseul fixat de legislaţia europeană pe care trebuia să o adoptăm, drumul a fost scurt şi (relativ) drept. Există însă o consecinţă perfidă a acestei aderări ghidate de Comisia de la Bruxelles. Politicienii şi administratorii noştri - de la parlamentari pînă la tot felul de şefi de instituţii publice, de la miniştri pînă la viceprimari de comună - s-au obişnuit să invoce Uniunea Europeană pentru a explica tot felul de reglementări şi măsuri. "Aşa ne cere UE" a devenit un refren des auzit prin conferinţe de presă, atunci cînd jurnaliştii le cer demnitarilor explicaţii pentru vreo reglementare. "Aşa ne cere UE" sînt cuvintele magice care pun capăt oricărei discuţii, oricărui dubiu, oricărei încercări de a înţelege "de ce" şi "cum": facem aşa pentru că ne cere UE, şi nu putem face altfel. De la autorităţi, refrenul a trecut în popor, aşa încît auzim în jurul nostru foarte des, în legătură cu tot felul de fleacuri, că "aşa or fi vrînd ăştia din UE". În minţile oamenilor, ideea de reglementare a devenit sinonimă cu "UE", astfel încît pe seama Bruxelles-ului sînt puse vrute şi nevrute, mai ales interdicţiile sau regulile care schimbă obişnuinţele şi practicile de pînă acum. Din această serie fac parte "euromiturile negative" de tipul "nu mai avem voie să facem ţuică", care au stîrnit vii dezbateri din cauză că au fost greşit înţelese. Poticnelile autorităţilor şi iureşul presei au făcut adesea ca informaţiile legate de normele europene să circule prost şi să creeze inutil panici. Cazul cel mai gogonat a fost cel care "interzicea" telemeaua: o proastă înţelegere a termenului "piaţă locală" (care, în documentele europene, se referă la piaţa dintr-o ţară) a determinat autorităţile române să decreteze că ciobanii nu mai au voie să-şi vîndă telemeaua decît în localitatea lor şi pe o rază de nu ştiu cîţi kilometri. Absurdul situaţiei a fost rezumat cu umor de un cioban din Mărginimea Sibiului: "în toate satele din jur, toţi facem brînză; ce să facem, să ne-o vindem unii altora?". După repetate bîlbîieli, Agenţia Sanitar-Veterinară a lăsat-o baltă; dar ideea că "UE interzice" se înfiripase deja în mintea poporului nostru de păstori şi agricultori. Recent, o altă furtună a început să bîntuie pieţele agroalimentare ale patriei: producătorii nu vor mai avea voie să vîndă produsele decît ambalate şi etichetate. Concret, asta înseamnă (de exemplu) că brînza nu va mai putea fi luată "pe gustate", tăindu-se după pofta clientului din bucata mare de telemea sau din roata de caşcaval sau din burduf; autorităţile noastre pretind că fiecare "porţie" de brînză trebuie ambalată separat şi etichetată. Ca la supermarket, adică. Putinica de telemea - după care tînjea Caragiale cînd era la Berlin, solicitîndu-le prietenilor din ţară să-i aducă un asemenea produs naţional, în trecerea lor prin Germania - riscă să treacă în amintire: nu se mai pune la socoteală ca "ambalaj", după cum au înţeles autorităţile noastre veterinare. Şi totuşi... Nu trebuie să faci mari investigaţii în hăţişurile legislaţiei europene pentru a-ţi da seama că e ceva în neregulă: în pieţele din Italia, brînza se poate gusta, iar vînzătorul îţi taie cît vrei dintr-o bucată/roată mare de pecorino romano, de caciocavallo sau de provolone. După cum "bulgării" de mozzarella nu sînt ambalaţi individual, ci "colectiv", într-un recipient care nu este decît descendentul modern al putinii. Importante sînt etichetarea şi respectarea normelor de igienă şi de siguranţă alimentară. Iar acestea nu se obţin doar obligîndu-i pe producători să ambaleze telemeaua separat, în bucăţi egale, în pungi de plastic. (Dimpotrivă: ambalarea în pungă de plastic vidată a acestui tip de brînză este o ofensă adusă tradiţiei, bunului gust, normelor de siguranţă alimentară şi plăcerii de a trăi!) În ţările europene există, pentru brînzeturi (ca şi pentru vinuri), reglementări privind denumirile, respectarea reţetelor şi a modului de preparare, există consorţii ale producătorilor care au grijă ca pe piaţă să nu apară contrafaceri etc. O navigare pe cîteva site-uri dedicate brînzeturilor poate fi instructivă în acest sens (www.granapadano.it, www.mozzarelladop.it, www. pecorinoromano.net, www.univers-fromages.com, www.kaeseseite.de, www.rothkase.com, www.formaggio.it). Chestiunea este, aşadar, mai complexă. Dar autorităţile române s-au obişnuit să fredoneze "aşa ne cere UE" şi nimic mai mult, iar producătorii încă nu ştiu să se organizeze şi să-şi apere interesele, exprimînd un punct de vedere coerent. Sîntem în continuare mioritici, iar reglementările ni se par o fatalitate: între aplicarea cutărei directive europene şi "a căzut o stea" punem semnul egalităţii. De fapt, într-o Românie membră a UE, baciul vrîncean, cel ungurean şi cel moldovean ar trebui să se alieze în "consorţiul telemelei", să-şi înregistreze produsul la Bruxelles şi să facă un site de prezentare (se pare că www.miorita.ro nu e luat!). Mioriţa ar rămîne doar cu rolul de logo al brandului, iar steaua ar rămîne la locul ei, între cele 12...