Normalităţile noastre
La începutul anilor â90, cînd România se străduia să devină o societate democratică, în dezbaterea publică apărea foarte des, drept termen de referinţă, "Occidentul". Indiferent că scriau despre politică, despre funcţionarea administraţiei publice sau despre curăţenia din oraşe, editorialiştii se întrebau "cînd vom avea şi noi o societate normală?". Şi toată lumea înţelegea prin asta "o societate de tip occidental". Dar "Occidentul" era termenul de referinţă şi în viaţa cotidiană. La mica publicitate apăreau anunţuri de genul: "vînd apartament cu amenajări/dotări de tip occidental". Asta însemna că blocurile sumbre construite în vremea lui Ceauşescu începeau să fie "luminate" de tot felul de decoraţiuni şi accesorii importate din ţările vest-europene. Ceea ce - pe lîngă creşterea semnificativă a preţului - presupunea şi sugestia unui anume grad de confort, senzaţia unei "normalităţi" a locuirii în nişte apartamente concepute şi construite precar, în timpul unui regim care te obliga să supravieţuieşti, nu să trăieşti cu adevărat. Asemenea referiri la un "Occident" nediferenţiat excludeau diferenţele culturale: pentru noi, era prea puţin relevant în acea perioadă specificul cultural, urban şi social dintre Palermo şi Stockholm sau dintre Viena şi Marsilia; şi nu conta că între democraţia din Marea Britanie şi cea din Elveţia există deosebiri semnificative. Acestea erau "subtilităţi" prea puţin cunoscute celor mai mulţi dintre vînzătorii şi cumpărătorii de apartamente. "Normalitatea" însemna recuperarea unui anumit mod de viaţă specific societăţilor occidentale: şi instituţii democratice, şi o administraţie publică aflată în slujba cetăţeanului, dar şi dreptul de a locui cum vrei, de a citi ce cărţi vrei, de a călători liber sau de a spune ce gîndeşti, fără teama de un "Big Brother" atotputernic. Eram, probabil, naivi şi ignoranţi: într-o perioadă cînd în Occident se discuta tot mai mult despre diferenţele culturale, pentru noi erau mai semnificative valorile comune ale lumii occidentale. Dar, cu siguranţă, această redescoperire a Occidentului, după deceniile de izolare impusă de regimul comunist, a generat - în România şi în toate ţările din Estul Europei - sentimentul tonic al aspiraţiei către o lume căreia ştiam că îi aparţinem geografic şi cultural, dar ale cărei reprezentări concrete ajungeau la noi mai degrabă ca excepţii - sau abateri - de la normă. Între timp, desigur, lucrurile s-au schimbat şi s-au rafinat. Diferenţele culturale au ajuns, în sfîrşit, şi în anunţurile de mică publicitate, care acum sînt formulate cam aşa: "vînd apartament, gresie italiană, faianţă Spania, ferestre termopan Germania, instalaţii sanitare Austria". Faptul că un fost prim-ministru al României are un dosar penal pentru că ar fi primit drept mită, pentru vila sa, ferestre termopan "made in China" nu este decît încă o dovadă a globalizării... "Modul de viaţă occidental" prin care speram să ne regăsim normalitatea a prins contur, dar deocamdată mai degrabă în formele sale primitive: am adoptat plăcerile consumismului, stimulat de noile hypermarket-uri, cumpărăm mai multe maşini de import (după decenii de convieţuire cu Dacia, marca de automobile care ne-a însoţit supravieţuirea în comunism), ne facem vacanţele cu frenezie în Spania sau Grecia şi sîntem mari consumatori de programe TV (mai ales blockbusters, reality-shows produse în Occident şi emisiuni distractive). Cel puţin, acestea sînt comportamentele dominante în Bucureşti şi în marile oraşe. La ţară - 40% din populaţia României locuieşte în mediul rural - "Occidentul" pătrunde mai greu, modernitatea încă este o aspiraţie, se practică încă agricultura de subzistenţă şi mersul cu căruţa. Aşa încît "căutarea normalităţii" s-a mutat de pe axa spaţială Est-Vest, pe axa temporală: mergem la ţară ca să redescoperim farmecul unei vieţi de odinioară, alimentele naturale (nu cele de supermarket), liniştea naturii şi relaţiile simple şi prietenoase dintre oameni. În acest punct, probabil că ne-am sincronizat cu cetăţeanul mediu din Occident, care în fiecare week-end migrează dinspre marile oraşe spre locuri în care se poate "ascunde" de confortabila, dar tensionata civilizaţie tehnologică de astăzi. (...) După ce am idealizat decenii la rînd "normalitatea occidentală", redescoperim cît de utilă este normalitatea cu care sîntem obişnuiţi: normalitatea crizei, puterea de adaptare la schimbări, conservarea umorului chiar şi în împrejurări dramatice, simţul improvizaţiei şi "învăţarea lucrurilor din mers". Iar, de la căderea comunismului, am dobîndit avantajul de a fi o societate deschisă şi am intrat într-un dialog cultural fecund, care înainte nu era posibil. În ciuda tuturor lamentărilor, în România industria editorială înfloreşte, revistele culturale sînt vii şi interesante, sălile de teatru sînt pline, iar oraşele noastre sînt vizitate de artişti la care înainte nu îndrăzneam să visăm. Oraşul Sibiu este capitală culturală europeană, iar noi ne-am întîlnit aici pentru a discuta despre normalitate. Acum douăzeci de ani, aşa ceva nu era posibil. Astăzi, este normal. Dar este la fel de normal să avem dileme în legătură cu această normalitate. În definitiv, nu există normalitate, există normalităţi care trebuie să comunice între ele, să se completeze una pe alta, să se construiască împreună. Noi, esticii - şi poate românii în mod special - am "ratat" ideea de normalitate occidentală pe care am visat-o atîta timp. Dar ar trebui să fim bucuroşi că s-a întîmplat aşa: am ratat o iluzie, în schimb am devenit parte a unei realităţi europene care, în ciuda tuturor anomaliilor, continuă să rămînă fascinantă. Nu ne rămîne decît să o cunoaştem mai bine şi să o dezbatem împreună, cu valorile ei comune şi cu diferenţele culturale. Probabil că vom fi cu adevărat conştienţi de ea cînd, în ziarele din Londra, din Paris sau din Berlin vor apărea, la mica publicitate, anunţuri de genul: "vînd casă nouă, construită cu zidari români, instalatori polonezi şi electricieni bulgari".
