Noi şi maşinile noastre
Pe aşa-numita autostradă către Litoral (zisă şi "Autostrada Soarelui", dar care la fel de bine s-ar putea intitula "Autostrada miriştilor arzînde" sau "Autostrada benzinăriilor lipsă"), poporul român dotat cu automobil zburdă în voie pînă la Cernavodă, bucuros că poate mima ceea ce crede dumnealui că ar fi "modul de viaţă occidental", iar apoi se frînează (relativ) brusc pentru a trece pe drumul "normal", cu o bandă pe sens, revenind la condiţiunea materială a traiului autohton, cu una dintre componentele sale de bază, atît în istoria recentă, cît şi astăzi: şezutul la coadă. Ca să-i mai treacă plictisul, dă omuâ drumul la radio şi, cu privirea pierdută spre reactoarele care dau ţării atît de necesara energie electrică, află că sînt cozi de maşini şi între Cluj şi Turda, şi între Deva şi Orăştie, şi în alte frumoase locuri ale patriei noastre, cuprinse de iureşul de nestăvilit al maşinilor noi şi second hand care fac viaţa mai plăcută, dar şi mai riscantă, greu încercatului popor român. Şi uite-aşa, ştiriştii noştri au din ce să asigure substanţa jurnalelor, mai ales în luna august, cînd - se ştie - politicienii sînt în vacanţă, bursele moţăie, societatea în ansamblul ei e toropită de căldură şi concedii, astfel încît bieţii de ei (de ştirişti, adică) trebuie să stea la mîna hazardului, aşteptînd vreo catastrofă naturală, vreo cădere de avion sau ceva asemănător. Au fost, în ultima vreme, şi dintr-astea, dar "permanenţa" e asigurată tot de traficul auto, în toată "diversitatea" lui (ambuteiaje, accidente, curse ilegale de maşini, permise de conducere date pe şpagă etc.). Şi uite-aşa, după ce ne pierdem ore întregi pe zi în trafic, cînd ajungem seara acasă ne uităm la ştiri ca să vedem infernul din care tocmai am scăpat. Şi asta ni se pare normal... Din ziare şi de la televiziuni aflăm că acest trafic infernal este cauzat de faptul că n-avem autostrăzi. Aşa încît, de la o vreme, tema autostrăzilor a devenit şi ea o "cestiune arzătoare la ordinea zilei". Răbdare, ne spun autorităţile: se lucrează. Se lucrează încet şi prost, înainte de alegerile astea nu se va tăia nici o panglică, abia prin 2012 Guvernul (care va fi atunci) se va putea umfla în pene cu oarecari realizări pe această linie. Pe cînd era ministru al Transporturilor, actualul preşedinte al ţării a declarat pe tonul ferm care îl caracterizează că "România nu are un trafic care să justifice investiţia în autostrăzi". În aceeaşi perioadă, Ungaria, Slovenia, Slovacia şi alte ţări foste comuniste investeau în autostrăzi, deşi nici ele "nu aveau trafic". Între timp, dorinţa oricărui şofer român care pleacă spre vest cu maşina este "să iasă cît mai repede din ţară". Traficul a devenit însă imposibil şi în marile oraşe. Pînă de curînd, bucureştenii se simţeau cei mai oropsiţi, iar restul ţării îşi permitea să creadă, văzînd la televizor aberantele înghesuieli din marile intersecţii ale Capitalei, că totuşi "în provincie nu-i chiar aşa". Între timp, lucrurile s-au schimbat. "Şoferi, ocoliţi Iaşiul şi Bacăul!", titra Adevărul din 21 august. Dar sfatul e valabil pentru oricare alt oraş, căci problemele sînt aceleaşi: multe maşini, puţine locuri de parcare, semafoare care merg alandala, transport public precar ş.a.m.d. Administraţiile locale pretind că au soluţii şi solicită răbdare din partea cetăţenilor: se vor face pasaje subterane şi suspendate, se vor "implementa" programe de management al traficului, se vor construi parcări. Unele lucrări au şi început, dar merg încet şi prost; de exemplu, în Bucureşti, pasajul de la Băneasa sau cel de la Basarab. Dar, aşa cum ţara întreagă a putut vedea la ştiri, astfel de lucrări sînt numai bune pentru a le permite premierului şi primarului Capitalei să se arate duri la televizor, inspectînd încoace şi încolo şi trăgîndu-i la răspundere pe leneşii ăia de pe şantier care nu respectă graficul şi contractele. Arhetipul vizitei de lucru e adînc întipărit în genomul "omului nou" (fie el politician sau alegător), aşa încît dă bine, din cînd în cînd, cîte o răţoială televizată la vreun directoraş de firmă de construcţii. Să ne liniştim, aşadar. Vom avea de toate - autostrăzi, pasaje, semafoare computerizate, poliţişti deştepţi şi alte asemenea minuni ale tehnicii moderne - peste cîţiva ani. Mă tem însă că, pînă atunci, ne vom sălbătici atît de mult, încît orice infrastructură "demnă de o ţară europeană", cum ne place să spunem, se va dovedi inutilă. Laolaltă cu supermarketul şi divertismentul de televiziune, poporul român a descoperit - ca element recuperator al modernizării pierdute, ca pansament pe rana traiului prost îndurat atîtea decenii - mersul cu maşina. Cu "maşina personală", se-nţelege, simbol al noului standing şi al noului individualism român. Aşa încît, pe şoselele patriei, mai abitir decît oriunde, se poate vedea cît eram de nepregătiţi pentru această "nouă etapă" a existenţei noastre: se conduce şmechereşte, sfidător, scopul mersului cu maşina nefiind acela simplu, prozaic, de "a ajunge undeva", ci acela de "a arăta cine eşti şi ce poţi", de a-i umili pe "fraieri". Limuzinele de clasă, care pe alte meleaguri sînt asociate cu respectabili manageri îmbrăcaţi la patru ace, la noi sînt asociate cu ghiulul şi lanţul gros de aur. Maşinile sportive, care în ţările lor sînt destinate unor oameni care au nu doar bani, dar şi un anumit gust (inclusiv estetic!) au devenit, în România, jucăriile unor băietani de bani gata care se întrec prosteşte pe străzi rău asfaltate din dosul blocurilor comuniste. Proasta creştere se observă, pe şosele, mai repede şi în forme mai "expresive" decît oriunde. Pentru toate acestea, orice "infrastructură demnă de o ţară europeană" şi orice sistem japonez de "management al traficului" sînt inutile.
