Motorul gripat
Semestrul preşedinţiei britanice a Uniunii Europene se va încheia în curînd. Conform sistemului de conducere "prin rotaţie" (cîte şase luni fiecare stat membru), Marea Britanie va mai ajunge să asigure preşedinţia UE în 2018 (punînd la socoteală actualele 25 de ţări). Cum între timp vor adera România şi Bulgaria, urmaşilor lui Tony Blair le va veni rîndul în 2019. Dacă între timp vor adera Croaţia, Turcia, Ucraina, Serbia-Muntenegru (sau Serbia şi Muntenegru), Macedonia, Albania, Bosnia-Herţegovina - următoarea preşedinţie britanică va fi prin 2023-2024. Iar dacă, în acest răstimp, se vor răzgîndi Elveţia şi Norvegia, care pînă acum au respins prin referendumuri ideea aderării la UE, în 2025 la Londra se va pune un banner mare, albastru cu steluţe galbene, în faţa Catedralei Westminster: "Twenty years after: UK rules again". Micul meu scenariu poate părea cusut cu aţă albă, dar n-am vrut decît să atrag atenţia asupra situaţiunii cam ridicole: sistemul preşedinţiei prin rotaţie, care era un semn de supremă democraţie într-o Uniune restrînsă, este astăzi un fel de joc de societate şi semnifică neputinţa Europei de a se reforma. Acum doar zece ani, mă aflam în Italia cînd celor 12 state membre li s-au alăturat Austria, Finlanda şi Suedia. Îmi amintesc că unii comentatori n-au ezitat să vorbească despre "şocul aderării", deşi era vorba despre numai trei ţări, toate cu o democraţie evoluată şi perfect compatibile economic cu vechile state comunitare. În 2004 au aderat zece ţări, dintre care opt proveneau din fostul lagăr socialist, cu tot ce decurge de aici: economii mai puţin performante, nivel de trai mai scăzut, mici întîrzieri în reformele politice. Între satisfacţia de a fi văzut Uniunea trecînd peste Cortina de Fier şi teama de "instalatorul polonez", între bucuria că în fostele state comuniste a triumfat democraţia şi necesitatea de a reconfigura bugetul comunitar, Europa Unită s-a trezit în faţa unei diversităţi (economice, culturale, politice) tot mai greu de gestionat după criteriile vechiului "club" de pe vremea războiului rece. Uniunea Europeană e, de fapt, în impas. Semestrul preşedinţiei britanice se va încheia cu summit-ul din 15-16 decembrie, cînd problema principală pe ordinea de zi va fi încercarea de a găsi un acord asupra bugetului comunitar. În vară, la încheierea preşedinţiei luxemburgheze, tentativa a eşuat şi au ieşit la iveală contradicţiile între interesele naţionale: Franţa n-a acceptat o reducere a subvenţiilor agricole (de care beneficiază în cel mai înalt grad), iar Tony Blair a propus o reducere a contribuţiilor naţionale şi o reorientare a unor fonduri spre cercetare-dezvoltare. Săptămîna trecută, premierul britanic a încercat să obţină susţinerea cîtorva ţări din Europa Centrală: n-a reuşit. După şase luni, problema rămîne aceeaşi. Dar, dincolo de calcule şi procente, persistenţa acestei teme pe agenda UE lasă impresia că Uniunea a devenit un fel de mare companie, al cărei "consiliu de administraţie" nu e în stare să voteze planul de investiţii şi nu ajunge la un acord privind împărţirea profitului între acţionari. Despre Constituţia Europeană, după respingerea ei prin referendum în Franţa şi Olanda, nu mai vorbesc decît comentatorii şi editorialiştii. Politicienii au făcut un pas înapoi şi şi-au întors privirile către alegătorii lor naţionali, ale căror dorinţe încearcă să le satisfacă. Ceea ce devine tot mai complicat: tulburările din Franţa arată o anume criză identitară, rezultatele incerte ale alegerilor din Germania au dus la o mare coaliţie, cu totul neobişnuită într-un sistem stabil de decenii întregi, în care rolul fiecăruia dintre cei doi mari actori politici (creştin-democraţii şi social-democraţii) era cunoscut şi previzibil. "Motorul franco-german" trebuie să se adapteze la această nouă realitate, dar situaţia se complică şi din cauza funcţionării, nu tocmai bune, a celor două economii: astăzi, creşterea economică s-a mutat în Est, noile state membre par adevăraţi "tigri economici", tot mai dornici - şi capabili - să înghită finanţări europene pentru a prinde din urmă vechea Europă. În asemenea condiţii, aderarea României şi Bulgariei (ca şi orice altă schimbare majoră în organismul european) depinde de capacitatea politicienilor din Vest de a-şi reconfigura relaţia cu propriii cetăţeni, deveniţi tot mai surprinzători, nehotărîţi şi nemulţumiţi. Aşa cum au respins Constituţia, ei pot respinge - într-o ţară sau alta - şi aderarea României şi Bulgariei. Probabil că acest lucru nu se va întîmpla, dar problema de identitate a Uniunii rămîne: vechile rituri politice şi birocratice nu mai ţin pasul cu viaţa, preşedinţia semestrială e o simplă formalitate, marile concepte care dădeau substanţă şi farmec intelectual dezbaterii publice în anii trecuţi ("Europa naţiunilor", "Europa federală", "Europa cetăţenilor") n-au reuşit să capete un sens ceva mai concret şi aplicabil. Europa şi-a pierdut suflul, iar liderii ei, cufundaţi în contradicţii pe procente bugetare, şi speriaţi de felul în care electoratele naţionale le sancţionează stagnarea şi nehotărîrea politică, nu mai pot apela la "patriotismul european" şi nu mai pot afişa un vizionarism retoric. Ar trebui să începem să ne întrebăm serios, profitînd şi de experienţa celorlalte state ex-comuniste, "în ce fel de Uniune ne integrăm?". Dar deocamdată sîntem prea ocupaţi cu disputele de vorbe între palate şi cabinete, prea atenţi la ce spun liderii politici şi prea convinşi că devenim "occidentali" dacă avem supermarketuri şi blocuri de sticlă "ca la ei". În plus, stăm cu ochii pe data de 1 ianuarie 2007 ca pe Porţile Paradisului. Cînd le vom deschide, s-ar putea să găsim înăuntru doar nişte îngeri transpiraţi care trag din greu la şaibă să repare un motor gripat.
