Mis Amores, Ecologia şi industria
- o telenovelă - Taxa de primă înmatriculare ar trebui să ia premiu pentru telenovela anului 2007 (cu şanse mari de a-şi păstra titlul şi în 2008): are neprevăzut, are lacrimi, are conflicte bazate pe interese ascunse (sau pe secrete ale unor personaje pe care ceilalţi le află prea tîrziu), are răsturnări de situaţie şi, mai ales, se lungeşte enorm, deşi ar putea fi lămurită scurt (dar atunci care ar mai fi farmecul?...). Totul a început, să ne reamintim, de teamă ca nu cumva, după aderarea la UE şi eliminarea tuturor taxelor vamale, cetăţenii români să dea buzna în Occident şi să-şi aducă de acolo maşini cumpărate la mîna a doua. Aşa se întîmplase în Polonia, cu consecinţe serioase asupra producţiei şi vînzării de maşini noi. Introducerea taxei a funcţionat: aducerea maşinilor second-hand din alte ţări nu a fost un fenomen de masă, iar vînzările de maşini noi au crescut constant. S-a interpretat, aşadar, această taxă ca o măsură care să apere interesele producătorilor şi vînzătorilor de maşini noi. Dat fiind că premierul este acţionar la o firmă care importă maşini, s-a glosat şi asupra interesului său personal în introducerea acestei taxe. În SUA, într-o situaţie de acest gen, producătorii şi importatorii de maşini ar fi făcut lobby pe faţă, pentru a-şi apăra un interes pe care îl consideră legitim; la noi ("la noi" în Europa, vreau să zic), se practică chichiţele avocăţeşti (cum să introduci o taxă care îi protejează pe unii şi îi dezavantajează pe alţii, fără să încalci normele europene privind concurenţa, libera circulaţie a mărfurilor etc.) şi, mai ales, se practică volutele retorice. Pe scurt, ipocrizia. Deşi era vorba despre o taxă care să protejeze piaţa de maşini noi, s-a recurs - pentru "marketizare" - la o formulă care amesteca două componente la care omuâ, bunăoară, de-un paregzamplu, ar trebui să vibreze: protecţia mediului şi demnitatea naţională. "Nu trebuie să devenim lada de gunoi a Europei" - a zis de nenumărate ori premierul, parcă pentru a ne face să "vedem" cîrduri de rable venind dinspre Germania tîrîş-grăpiş şi scoţînd un fum gros. Cetăţeanul român - care între timp a mai umblat şi el prin Europa - n-a vibrat: e limpede că maşinile second-hand aduse din Vest ar fi fost unele care circulă în ţările respective, deci respectă normele ecologice. Chestia cu demnitatea naţională nu mai prinde: românul ştie că avem cele mai proaste drumuri, cele mai murdare oraşe, cei mai corupţi funcţionari etc., aşa că nu-l mai impresionează deloc ipoteza că am deveni (şi) "lada de gunoi" a Europei. Iar individualismul sălbatic care a pus stăpînire pe modul de viaţă românesc nu mai lasă loc şi pentru asemenea "cauze nobile" şi comunitare: fiecare încearcă "să se descurce", să-şi "tragă" o casă şi o maşină. Aşa încît românul proaspăt intrat în UE cu speranţa că, la un aşa moment istoric, se va alege şi el măcar cu o maşină second-hand din Germania, a perceput taxa ca pe o "contră" a guvernului care îl oropseşte pe el şi îi favorizează pe cei care vînd maşini noi. A făcut cetăţeanul ce ştie mai bine: a înjurat guvernul la o bere sau pe forumul unui ziar, apoi a "băgat" banii de maşină în altceva. Răsturnarea de situaţie a apărut cînd un întreprinzător din Arad şi avocatul său s-au comportat "la standarde UE", adică au uzat de instrumentele pe care le are la dispoziţie orice cetăţean pentru a-şi regla un diferend cu Statul. Povestea e ştiută: Ilie Iluna din Arad şi-a recuperat taxa prin intermediul justiţiei. Telespectatorii au început să se trezească din moţăială şi să privească altfel la episodul pe 2008 al telenovelei, iar regizorul - guvernul, adică - a trebuit să găsească noi strategii. A încercat să ambaleze taxa exclusiv în poleială ecologică. N-a mers pentru că oamenii n-au putut pricepe de ce - dacă grija faţă de mediu e atît de mare - pentru maşinile mai noi se plăteşte mai mult decît pentru cele mai vechi. (Şi cum rămîne cu maşinile foarte vechi deja înmatriculate şi care poluează din belşug biata ţărişoară, au mai zis unii, la care guvernul s-a repliat brusc şi a scos din mînecă argumentul social: nu se poate, mă-nţelegi, să nu-l mai lăsăm să circule pe amărîtul de posesor de Dacie 1310 model 1985...). Dar, din ambalaj în ambalaj şi din ipocrizie în ipocrizie, a ieşit la suprafaţă partea bună a introducerii acestei taxe. Realitatea TV a strîns semnăturile necesare, conform legii, pentru a solicita modificarea reglementării privind taxa. E prima dată, cred, cînd se întîmplă aşa ceva. E adevărat, se întîmplă cu ajutorul televiziunii, care a declanşat campania cu un ochi la grija pentru cetăţean şi cu celălalt la cifrele de audienţă. Dar s-a întîmplat. Apoi, ministrul Economiei, dl Varujan Vosganian, "s-a dat de gol" şi a spus lucrurilor pe nume, stricînd bunătate de "argumentaţie" ecologică la care au trudit atîta timp premierul, ministrul Mediului şi alţii: dacă eliminăm taxa, a spus domnia sa, Ford nu mai vine în România, iar Renault se mută mai la Est. Fix ca într-o telenovelă: după ce episoade întregi personajul principal tot spune că o iubeşte pe Ecologia (deşi e săracă şi urîţică), la un moment dat constată că adevărata femeie a vieţii lui este Industria (şi ea urîţică, dar bogată şi cu creştere de 5% pe an). De aici încolo, telenovela ar trebui să fie înlocuită cu un serial cumsecade sau cu un court-movie, unul dintre acele filme despre/cu procese cum numai americanii ştiu să facă, în care putem admira forţa argumentaţiei, capacitatea de a dezbate şi de a judeca la rece şi responsabilitatea în a da un verdict. Au apărut, cred, două teme importante pe care ar trebui să le dezbatem: 1) ce, cît şi cum sîntem dispuşi să facem de teamă ca nu cumva investitorii străini aşteptaţi atît de mult să plece în alte ţări? (vezi şi cazul Nokia în Germania, din care rezultă clar că ei pleacă oricum, cînd vor şi unde vor); 2) ce responsabilităţi morale şi politice are un guvern al unei ţări europene care o scaldă atîta pentru a justifica o taxă, aducînd argumente care se bat cap în cap sau minţind pur şi simplu? (într-o telenovelă, dacă José spune că o iubeşte pe Esmeralda, dar o înşală cu Fernanda, o păţeşte invariabil!). Dar cred că vom rata dezbaterea acestor subiecte. Şi nici de petiţia cu 100.000 de semnături nu ştiu ce se va alege pe la Avocatul Poporului, deşi simplul fapt că ea a fost realizată e un mare pas înainte. Noroc că, la Comisia Europeană, procedura de infringement continuă: deocamdată, salvarea ne vine tot de la Bruxelles.
