Ministrul, marfa şi banii

La sfîrşitul săptămînii trecute, despre Festivalul de film "Anonimul" s-a vorbit la Euronews. Mi-au semnalat acest lucru cîţiva colegi, toţi cu aceeaşi uimire plăcută în glas şi aproape pe acelaşi ton care sugera că, în sfîrşit, pe postul european de ştiri mai ajung, din România, nu doar dezastre şi corupţie, dar şi evenimente culturale. Cîteva zile după aceea l-am văzut, la un post TV românesc, pe noul ministru al Culturii declarînd că există trei probleme ale culturii române: banii, banii şi iar banii. Cred că în cele două ştiri a fost vorba despre două culturi diferite. Româneşti amîndouă, dar diferite. Festivalul "Anonimul" este organizat pe bani privaţi, din iniţiativa cuiva care a avut ambiţia, plăcerea, orgoliul - sau toate acestea la un loc - de a construi, de la zero, la capătul României, un spaţiu cultural cu o identitate proprie. Se pare că, după numai două ediţii ale festivalului, a reuşit. "Păi sigur, că a avut bani...", vor cîrcoti unii. Cred că lucrurile sînt mai complexe. A avut bani, dar a avut şi capacitatea de a-i administra eficient, şi priceperea de a-şi alege colaboratori competenţi, care să facă selecţia filmelor (iar anul viitor nu mă îndoiesc că selecţia va fi şi mai bună), şi ştiinţa de a aduna în juriul (şi în jurul!) festivalului personalităţi culturale de primă mînă, şi altele. Dacă trecem dincolo de acest exemplu şi privim în urmă, constatăm că cele mai importante proiecte şi succese culturale ale ultimilor ani provin tot din surse private, iar multe dintre ele au pornit la drum fără bani sau cu bani puţini. Domeniul editorial a fost unul dintre cele mai eficiente în adaptarea la capitalism: la începutul anilor '90 a existat o explozie de edituri private, din care viaţa şi piaţa le-au selectat pe cele capabile să reziste. Humanitas s-a impus şi s-a dezvoltat publicînd nu SF-uri şi romane de spionaj, ci cărţi "grele", "de elită", de "cultură mare". Polirom a pornit de la patru titluri în primul an şi a ajuns astăzi la aproape cinci sute. Asta în timp ce fostele edituri de stat au fost privatizate cel puţin dubios şi au dispărut: de Minerva s-a ales praful (cu ediţiile sale din clasici cu tot), de Univers nu mai aude nimeni. În materie de dans (un domeniu care "la stat" moare cu zile), singurul eveniment memorabil a fost festivalul organizat de Fundaţia DCM. În cinema, mai există şi TIFF, organizat tot din iniţiativă privată şi avînd, şi el, o identitate precisă. Statul generează, în schimb, scandaluri anuale cu ocazia distribuirii banilor pentru filme. Şi se încăpăţînează să organizeze festivaluri "concurente", precum recentul festival al Mării Negre, despre care oamenii din branşă spun că e foarte slab. "La vivat concurenţa" a acţionat ministerul şi în teatru: şi-a inventat propriile premii, date pe veresie, pentru a "contracara" premiile UNITER. Numai că premiile UNITER au deja o tradiţie şi un prestigiu greu de zdruncinat - reprezintă, probabil, singurul "sistem de premii" din întregul spaţiu cultural care s-a impus în conştiinţa publică. Desigur, Statul subvenţionează teatrele. Dar succesele teatrale au apărut acolo unde s-a întîmplat să existe un director bun, care a ştiut să gestioneze banii, să atragă sponsorizări, să creeze un mediu propice creaţiei. E adevărat, Statul are de gestionat şi patrimoniul cultural, şi nu o dată autorităţile ministeriale au invocat faptul că o mare parte din fonduri merg în această direcţie. Numai că merg prost: sînt nenumărate şantiere de renovare şi restaurare unde nu se întîmplă nimic cu anii, zeci de monumente se degradează, multe muzee trăiesc de azi pe mîine ş.a.m.d. Cultura "de stat" e în paragină, în timp ce publicul dornic să citească ori să meargă la spectacole e "ţinut în viaţă" mai ales de iniţiativele private. Lipsa fondurilor este, desigur, o explicaţie, dar ea nu trebuie limitată la cifre, ci extinsă la atitudinea faţă de bani. Pentru mulţi intelectuali, adesea banii au un miros urît - îi detestă pe îmbogăţiţii tranziţiei, sînt enervaţi de noii capitalişti sălbatici care vor profitul şi doar profitul, cred în sloganul "sărac, dar cinstit" (chiar dacă pe Iliescu îl ironizau cînd spunea asta). Cînd vor să scoată o carte, să facă o revistă sau o expoziţie, banii devin parfumaţi: fac cerere de sponsorizare "pe la firme", dacă au energia şi abilitatea de a pune pe hîrtie proiectul într-o formă cumsecade. Dacă n-au, cer subvenţie de la stat, crezînd că Statul e "al nostru" şi, oricum, e dator să susţină cultura, deci banii Statului n-au miros. În fiecare an, repartizarea subvenţiilor pentru cărţi şi reviste a fost aşteptată cu sufletul la gură, iar apoi a stîrnit interminabile discuţii din cauza sistemului clientelar. În fiecare an, am avut ocazia să descoperim că banii Statului miros cel mai tare, a politică şi a coterie de cea mai joasă speţă, în faţa cărora păleşte orice inginerie financiară a cutărui capitalist de tranziţie. Mă tem că trebuie să-l contrazic pe dl ministru: nu banii sînt problema culturii, ci ce se face cu ei. Statul, deocamdată, a eşuat: s-a limitat să împartă coşul zilnic al sărăciei, pentru că n-a fost în stare să elaboreze politici culturale, să "vadă" pe termen lung. Aceasta e adevărata problemă a Ministerului Culturii. În rest, sigur că Statul e sărac, sigur că tînărul şi neliniştitul capitalism românesc dă prea mulţi bani pentru fotbal şi prea puţini pentru cultură. Dar nici "clasa culturală" nu vrea să înveţe din greşeli: se agaţă în continuare de pulpana Statului, fără să observe că banii privaţi asigură un nivel mai mare de performanţă. Nu neapărat pentru că sînt mai mulţi, ci pentru că sînt administraţi mai bine, de către oameni eficienţi şi pasionaţi, nu de consilieri aleşi după sprîncene politice.