Mediocri

Rămîne cum am stabilit: s-a aranjat, dar nu se poate. Această butadă din popor rezumă, cred, cel mai bine situaţia Uniunii Europene după ce Irlanda a respins, prin referendum, Tratatul de la Lisabona. Consiliul European de vară n-a dat o soluţie pentru problema creată: dacă şi cînd va intra în vigoare tratatul, din moment ce una dintre ţările membre l-a respins? După obişnuitele discuţii prelungite pînă noaptea tîrziu, mesajele liderilor au fost, ca de obicei, prudente şi aburitoare: nu se vor impune termene pentru adoptarea tratatului nici Irlandei, nici altor ţări; trebuie să ne acordăm o perioadă de reflecţie; fără acest tratat, UE nu poate funcţiona; facem apel la luciditate din partea statelor care încă nu au ratificat tratatul etc. etc. Una dintre problemele serioase ale Uniunii Europene este tocmai această lîncezeală a liderilor săi în spatele limbajului de lemn. Iar respingerea tratatului de către irlandezi (ca şi a "fostei" Constituţii europene de către francezi şi olandezi, în 2005) îşi are explicaţia şi în proasta comunicare dintre politicieni şi cetăţenii invitaţi să spună "da" sau "nu". De acord, tratatul este stufos şi ilizibil pentru cetăţeanul mediu. Dar să fim serioşi: cetăţenii oricum nu citesc, integral, constituţiile, legile, decretele guvernelor, codul penal sau civil etc. Toate acestea sînt însă explicate, rezumate, "traduse", pe înţelesul omului obişnuit, de către politicieni, experţi, jurnalişti, activişti din ONG-uri etc. În zilele noastre, canalele de comunicare ne copleşesc de-a dreptul, totul e să vrei şi să ştii să le foloseşti. Or, ca şi în cazul Constituţiei abandonate, şi pentru Tratatul de la Lisabona Comisia Europeană a tipărit tone de broşuri (unele dintre ele "la fel de ilizibile şi ininteligibile" ca şi Tratatul), a făcut afişe - în fine, a "bifat", fără convingere, un fel de campanie de comunicare în stilul birocraţilor-tehnocraţi bruxellezi, lăsînd "restul" pe seama politicienilor din fiecare ţară. Iar aceştia săvîrşesc sistematic păcatul de a umbla după voturi cu orice preţ, în loc să informeze. Chiar şi atunci cînd îşi exprimă - ceea ce e legitim - acordul sau dezacordul faţă de tratat, mesajele şi instrumentele trădează mai degrabă grija lor faţă de mandatul viitor, dorinţa vie de a-i livra poporului ceea ce acesta, neştiutor şi emoţionat, deja aşteaptă. Fine Gael, partid de centru-dreapta, a folosit, între altele, nişte afişe simpatice, "cu aluzii", avînd drept public-ţintă tinerii: "Enlarge your opportunities" şi "Increase your prospects" sînt cele două mesaje cu care tineretul din Fine Gael a crezut că-şi scoate la vot colegii de generaţie (v. foto). Glumiţe drăguţe, de acord, dar ele nu comunicau nimic despre tratat. Stînga irlandeză, în schimb, i-a invitat pe cetăţeni să voteze "nu" pentru că altminteri "ni se vor privatiza educaţia şi sistemul de sănătate". Populism ieftin şi ideologizare inutilă (un fel de "noi nu ne vindem statul social") - căci în Tratatul de la Lisabona nu este vorba despre aşa ceva. Dar, în această fază a Uniunii Europene, politicienii joacă dublu: în instanţele europene se comportă "europeneşte", iar acasă, în statele-naţiune, au mize mici şi emoţionale. Or, o schimbare profundă a organizării UE, precum cea presupusă de Tratatul de la Lisabona, are nevoie de comunicatori serioşi şi neutri, care să le explice oamenilor, "pe două coloane", avantajele şi dezavantajele Uniunii. Politicienii nu vor să fie ei înşişi acei comunicatori, de teamă să nu-şi piardă popularitatea. Dar nici nu pot. Peisajul politic european e dominat, în general, de tehnocraţi mediocri, lipsiţi de viziune, temători în a-şi asuma decizii mari, incapabili să convingă în legătură cu marile mize şi marile proiecte. Proiectul european suferă de absenţa unor conducători politici de "tipul" François Mitterrand ori Helmut Kohl, ba chiar şi de nişte eurosceptici de mare forţă, precum Charles de Gaulle sau Margaret Thatcher. Dincolo de opiniile diverse despre viitorul Uniunii Europene ori de diversele formule posibile, e limpede că asemenea schimbări de anvergură nu pot fi nici puse în practică, nici explicate cetăţenilor, de nişte politicieni cu mînecuţe de contabili.