Marxismul lor şi capitalismul nostru

De două decenii, o revistă austriacă, Eurozine (www. eurozine.com), organizează reuniuni anuale ale revistelor europene de cultură. Scriitori şi editori din peste 20 de ţări se întrunesc, de fiecare dată în alt loc, pentru a discuta despre problemele lor. În timp, s-a format o reţea de reviste (www.eurozine.com/journals) care fac schimb de informaţii şi articole, dar, mai ales - dincolo de aceste schimburi de ordin practic - "ştiu unele de altele". Bineînţeles, dezvoltarea Internetului n-a făcut decît să stimuleze evoluţia unei astfel de reţele: revistele partenere îşi "împart" publicul online, noutăţile se află de pe site-ul Eurozine, există link-uri de la unele la altele, cititorii putînd parcurge, rapid, măcar sumarul celorlalte reviste sau nişte rezumate ale articolelor în limba engleză. Cel mai important însă este faptul că, datorită acestei reţele, editorii şi publicul îşi pot da seama mai uşor care sînt problemele lor comune: culturile naţionale devin mai uşor comunicabile şi îşi asumă astfel mai profund dimensiunea transnaţională, europeană. E adevărat, există riscul "creării" unei actualităţi intelectuale europene care să fie redusă, practic, doar la acele idei şi preocupări care îi interesează pe membrii "clubului". Dar avantajele sînt mult mai mari decît riscul. Aşa încît, la Sibiu, săptămîna trecută, a avut loc a douăzecea reuniune a revistelor culturale din Europa. S-au dezbătut două teme: "normalitatea" şi "literatura exilului". Cea dintîi a pornit dintr-un fel de sîmbure polemic: într-o lume atît de schimbătoare, ce mai este normalitatea? Aşa suna întrebarea (retorică?) din prezentarea trimisă participanţilor. Ipoteza organizatorilor - care s-a dovedit corectă - a fost că "normalitatea" a constituit, pentru ţările din Europa Centrală şi de Est eliberate de comunism, revenirea în comunitatea europeană, "drumul spre Occident". Simplu spus, pentru noi, esticii, normalitatea însemna "să trăim ca în Vest"; şi asta nu presupunea neapărat salarii mai mari, ci un anume stil de viaţă, un tip de societate aşezată şi cumsecade, cu o funcţionare predictibilă. Nicolae Manolescu şi-a intitulat volumul de cronici politice apărut în 1991 chiar Dreptul la normalitate, pledînd pentru o politică firească, pentru partide aşezate pe principii şi ideologii clare. Mă tem că pledoaria sa a rămas interesantă doar ca "document de epocă" şi că o reeditare în zilele noastre i-ar asigura un statut de "ciudăţenie": după atîta timp, sîntem şi mai nemulţumiţi de politicieni, nivelul de absurditate şi de nefiresc din politica românească a atins cote pe care nu ni le imaginam la începutul anilor ’90, cînd speram că "reintrarea în Europa" va face curăţenie şi în ograda politicii. Am fost naivi. Dar - la altă scară - colegii noştri din "Vest" par a avea nemulţumiri şi îngrijorări asemănătoare: şi ei vorbeau despre ineficienţa politicienilor lor, despre otrăvirea mediului politic, despre apariţia discursurilor populist-naţionaliste în ţări occidentale care altădată erau exemple de toleranţă ş.a.m.d. E adevărat, proporţiile sînt diferite, mijloacele de autoapărare ale societăţilor noastre nu sînt aceleaşi: democraţia din România este încă fragilă faţă de cele occidentale, încercam să le spun, la noi anticorpii încă nu sînt constituiţi pe deplin. "Dar cine se aştepta - îmi răspundeau Ťei, vesticii» - ca în Belgia să apară o asemenea Ťfalie» între comunitatea valonă şi cea flamandă, ori ca în Elveţia alegerile să fie cîştigate de un lider care a mizat pe un discurs populist? E cu atît mai grav că asta se întîmplă în Ťdemocraţiile mature» din Occident...". Şi nu puteam să nu le dau dreptate, deşi îmi răsărea în minte replica: "Da, dar voi nu aveţi un Vadim sau un Becali...". Ne-am trezit, aşadar, discutînd despre tot felul de "normalităţi", iar nu despre normalitate. Cît despre literatura exilului, am constatat că ea devine cu adevărat o temă pentru mulţi intelectuali din Occident, dar dintr-o perspectivă diferită de a noastră. Şi la noi s-a discutat mult despre condiţia scriitorului în exil, mai ales la începutul anilor ’90, cînd autorii români din exil au început să fie editaţi din nou în ţară. Dar culturile occidentale se situează pe poziţia celor care găzduiesc, de decenii, exilaţi de pe tot mapamondul, refugiaţi politici, luptători pentru drepturile omului alungaţi din ţările lor de tot felul de dictaturi. Noi vorbeam din perspectiva celor care "au dat lumii" exilaţi, ei vorbesc din perspectiva celor care îi primesc şi, într-un fel, îi recuperează - uman şi cultural - pe cei care nu s-au mai putut exprima în ţările lor. În acest punct probabil că între "noi" şi "ei" există un decalaj de percepţie care nu va putea fi recuperat decît printr-un îndelung exerciţiu de plasare "în perspectiva celuilalt". Mă îndoiesc că ne va reuşi vreodată... Pînă la urmă însă rolul unor asemenea reuniuni este tocmai acela de a favoriza un astfel de exerciţiu. La colocvii de acest gen nu sînt descoperite şi enunţate Marile Adevăruri, nu au loc cine ştie ce mari revelaţii - şi nici nu e nevoie. Important este că se mai face un pas către mai buna cunoaştere a "celuilalt", că se pot identifica asemănări uneori surprinzătoare, dar şi diferenţe greu de depăşit. Pentru "noi", de pildă, e în continuare ciudat să descoperi, la o asemenea reuniune, că un participant susţine un punct de vedere marxist şi recurge la "instrumentele de analiză" oferite de - vă mai amintiţi? - "materialismul dialectic şi istoric". Pentru "ei" - e normal. Tot aşa, pentru intelectualii occidentali de stînga e ciudat felul în care "noi" ne bucurăm că am trecut din nou la capitalism şi îl susţinem cu toată convingerea. Pentru "noi" - e normal. Între ciudăţeniile şi normalităţile noastre, este loc pentru orice argumente şi pentru oricîte povestiri despre existenţele noastre paralele, timp de decenii, pe un continent care astăzi se dovedeşte mai mic decît ni-l imaginam pe vremea Cortinei de Fier. După reuniunea de la Sibiu, mi s-a părut că a umbla după normalitate ca după Sfîntul Graal e o aventură în care ce ţi se întîmplă pe drum e mai interesant decît atingerea ţintei. Deocamdată, sîntem cu toţii pe drumuri: noi n-am descoperit încă normalitatea "Vestului" (iar vesticii încearcă să ne trezească la realitate), ei încă n-au înţeles anormalitatea în care a trăit Estul timp de decenii (iar esticii încearcă să le-o povestească). Şi uite-aşa, între o naraţiune de istorie recentă din Est şi o argumentaţie ideologică din Vest, reînvăţăm (greu) să trăim împreună...