Mari români, mici românisme

Să răsuflăm uşuraţi? Nicolae Ceauşescu nu s-a clasat printre primii zece "mari români" în programul de la TVR: e al unsprezecelea. Aşadar, la toamnă, în partea finală a programului, nu vom avea parte de prezenţa fostului dictator în "lupta pentru titlu": conform formatului, ar fi trebuit să fie susţinut de cineva - aşa că riscam să ni se picure în urechi, din nou, şi încă la o oră de maximă audienţă, "argumentele" pe care se bazează nostalgicii (a făcut blocuri şi metrou, a dat locuri de muncă la toţi etc.). Dar n-ar trebui să răsuflăm uşuraţi, chiar dacă am scăpat de un film documentar şi un "promo" despre nea Nicu. Imediat după el vin, în clasament, Vlad Ţepeş şi Gigi Becali. Urmează Henri Coandă, Gheorghe Hagi, Caragiale, Iorga, Brâncoveanu, Enescu. Cu siguranţă, Becali se simte bine. Nu atît pentru că i-a "surclasat" pe toţi aceştia (căci el, om modest, cu frica lui Dumnezeu şi iubitor de cultură cum îl ştim, va roşi pînă în vîrful urechilor din cauza acestui succes), cît pentru această "triadă" de după primii zece în care votul popular l-a împins: un pachet compact al "ideii de ordine în ţară". Patronul stelist va specula mediatic la maximum prezenţa sa imediat după Vlad Ţepeş şi îşi va croi, din instinct, o nouă faţadă de justiţiar cu mînă forte, mai ales că principalul său contracandidat la acest rol în comedia publică naţională, C.V. Tudor, stă liniştit abia pe locul 45, depăşit de Mădălina Manole (care - paradox? - e votată în topul "marilor români", dar de ani buni nu prea mai apare în topurile muzicale!). Faptul că topul i-a dat apă la moară lui Gigi Becali este, probabil, efectul cel mai neplăcut al acestui - totuşi - joc de societate transmis la TV. Altfel, clasamentul celor 100 de "mari români" este expresiv pentru "cum se văd românii", tocmai prin dezordinea lui inevitabilă, în care fotbaliştii o iau înaintea savanţilor şi dictatorii înaintea poeţilor. Alăturarea de nume are uneori un haz absurd sau un tîlc ciudat. Horia-Roman Patapievici e doar cu un loc (70) înaintea lui Ion Iliescu (71); şi, spre fericirea celor care şi-au făcut un scop din a purta războaie de vorbe cu "boierii minţii", Patapievici e singurul reprezentant al "grupului de prestigiu" inventat acum cîţiva ani într-o carte mai degrabă mediocră, dar mult dezbătută. Răzvan Lucescu (30) e "sugrumat" între Ion I.C. Brătianu (29) şi Nicolae Paulescu (31). Ion Ţiriac (77) şi Părintele Cleopa (78) sugerează că materia e (doar) cu un pas înaintea spiritului. Gregorian Bivolaru (20) e peste Mirel Rădoi (21), dar acesta îl devansează pe Corneliu Zelea Codreanu (22); sigur, de aici se poate înţelege şi că adepţii "integrării în absolut" s-au mobilizat mai bine la vot decît suporterii Stelei şi decît băieţii în cămaşă verde cu diagonală pe piept şi pe creier. Ş.a.m.d. (În paranteză fie spus, regret că "omul meu" n-a apărut în primii 100: Carol Davila, care a construit sistemul sanitar şi s-a străduit să-i convingă pe români ce importantă e igiena pentru viitorul unei naţiuni - adică a purtat un război cel puţin la fel de greu ca şi cele purtate de voievozi cu turcii şi tătarii; e adevărat, n-a apucat să-l cîştige.) Probabil că acest top se va dezbate îndelung şi ceva mă face să cred că în discuţii va interveni multă emoţionalitate. El nu trebuie nicidecum absolutizat, ci privit cu atenţie în toată aparenţa lui de obiect ciudat. N-a votat un eşantion reprezentativ, deci clasamentul nu are relevanţă din punct de vedere statistic, nu e o cercetare. A votat cine a vrut, şi tocmai aici e "mica problemă": a votat acea parte a publicului care simte impulsul/nevoia de a-şi spune părerea, de a-şi afirma o opţiune. Or, dezordinea clasamentului arată, cred, dezordinea din mintea acestei părţi a publicului. Oamenii au votat mituri, legende, percepţii proprii; cei din clasament nu sînt personajele ca atare, ci versiuni, "clone" ale lor trecute prin imaginarul popular. Despre Antonescu, de pildă, marele public are puţine informaţii corecte şi complete, în schimb are un vast bagaj de stereotipii semipropagandistice care îl fac să pară "mare": a salvat România de bolşevici, a vrut reîntregirea ţării, a fost un om de onoare, a fost executat mişeleşte de comunişti ajutaţi de sovietici, el murind demn, cu mîna pe inimă şi cu numele ţărişoarei pe buze. Ce poate fi mai emoţionant, cine nu se poate recunoaşte în asemenea atitudini demne de un cavaler medieval ori de-un personaj de blockbuster american? Despre Eminescu, mai toată lumea are în minte cîteva frînturi din retorica avîntată a manualelor de liceu ("poetul nepereche", "sinteza spiritualităţii naţionale", "geniul neînţeles de contemporani" care "ne-a înscris definitiv în universalitate"), dar nu mai mult de 10% dintre cei care îl consideră "mare" i-au mai citit vreo poezie de cînd au ieşit de pe băncile şcolii. Arta lui Brâncuşi o înţeleg şi mai puţini, dar mitologia construită în jurul ţăranului desculţ din Gorj care a sedus Occidentul ne pansează frustrările de cultură mică şi nebăgată în seamă de "lume". Oamenii au votat imagini simplificate ale personajelor istorice. Că este aşa o demonstrează şi prezenţa în clasament a două "ficţiuni": Bulă (59) şi "Eroul necunoscut" (94), figuri ale colectivităţii, expresii sintetice ale poporului, "eroi comunitari" în care fiecare se poate recunoaşte sau cu care se poate identifica - unul în latura comic-zeflemistă şi derizorie, altul în latura naţional-eroică şi "întregitoare de neam şi ţară". Pînă la un punct, e normal şi explicabil: şi britanicii, şi francezii, şi americanii au votat imagini simplificate ale lui Churchill, De Gaulle sau Ronald Reagan. Diferenţa este că ei au trăit în societăţi libere şi deschise şi au putut discuta şi afla fără oprelişti cine au fost şi ce au făcut acele personaje, în bine şi în rău. La noi, timp de decenii, istoria a fost (şi mai este încă) subiect de manipulare şi resursă pentru propagandă. Preluată, mai nou, de mass-media, este servită în pilule uşor digerabile şi ne amăgeşte cu iluzia că "ştim", "am aflat". Deocamdată, aşa sîntem. P.S. pentru colegii de la Evenimentul zilei: în prezentarea lui Ion Antonescu apărută în ediţia din 10 iulie scrie că "A decis să nu pună în aplicare planurile de deportare a evreilor". Sînteţi siguri? Pe ce vă bazaţi?