Lista culturală scurtă

Cotidianul - ziarul meu preferat - are o pagină culturală mai inteligent construită decît în alte ziare pentru că nu se mulţumeşte să consemneze evenimentele, ci încearcă să şi propună subiecte, să "creeze o actualitate", să adune la un loc idei şi opinii, care circulă brambura prin lume, pentru a construi din ele o posibilă ocazie de reflecţie. Asta face şi în ediţia de marţi, 28 martie, publicînd o anchetă cu titlul "Avem paşapoarte cam expirate pentru circulaţia europeană". Trec peste detaliul că expresia "cam expirate" e... cam greşită şi ajung la substanţa anchetei, pornită de la două citate, unul din Peter Greenaway ("Românii nu au dat nimic culturii europene") şi unul din Ioan Petru Culianu ("Cultura română de azi nu e decît o speranţă. Privită fără speranţă, se reduce la nimic"). În afară de "negativism", între cele două opinii nu e nici o legătură: Greenaway a spus-o în 2005, Culianu a scris-o în 1982, Greenaway e complet exterior culturii române, Culianu se pronunţă din interior, Greenaway a zis-o "şi gata", Culianu se spijină pe o întreagă argumentaţie. Să "cuplezi" două citate străine unul de celălalt, pentru a scoate din ele un subiect de pagină culturală, poate părea superficial, desigur; dar un ziar nu e tratat academic, aşa încît, ca "tehnologie" jurnalistică, procedeul mi se pare acceptabil, tocmai pentru că are şansa de a crea o dezbatere sau măcar de a măsura "mersul părerilor" pe tema dată. Ceea ce se şi întîmplă în cazul de faţă: o seamă de intelectuali (scriitori, artişti, preşedinţi ai uniunilor de creaţie etc.) se pronunţă asupra celor două puncte de vedere. "Tipologia" şi recuzita răspunsurilor mă determină să mă amestec în vorbă şi să răspund şi eu, neîntrebat. Unii îl ţintuiesc pe Peter Greenaway: "e ignorant şi snob"; or, în contextul în care a spus ce a spus, regizorul voia să sublinieze tocmai slaba cunoaştere a culturii române în Europa, invizibilitatea ei în lume. Alţii evocă talentul nostru de a "ne-o da la gioale": ajunşi în lume, artiştii români se critică unii pe alţii, în loc să se susţină. Marina Constantinescu consideră, pe bună dreptate, că "ar trebui să depăşim zona lamentaţiilor". Într-un fel sau altul, mulţi dintre cei intervievaţi pendulează, nuanţat, între acceptarea (măcar parţială) a ideii că sîntem prea puţin prezenţi în lume şi explicarea cauzelor care ne-au adus în această situaţie. Dar mulţi - aproape toţi - ajung foarte repede la "reacţia standard", practicată de mai tot românul imparţial, simţind nevoia să răspundă cu un "ba da!" ferm la constatarea lui Greenaway că n-am dat nimic Europei. Şi urmează, evident, "lista scurtă" care se scoate din buzunar la asemenea ocazii: de la Cantemir şi Nicolaus Olahus, la Tristan Tzara, Enescu, Eliade, Cioran, Ionesco şi ceilalţi. (Unii, ce-i drept, "lungesc" lista pînă în zilele noastre, adăugîndu-i pe Radu Lupu, Angela Gheorghiu, Vladimir Tismăneanu şi alţi cîţiva.) Probabil că acest stereotip este atît de adînc fixat în conştiinţa noastră identitară încît a devenit un reflex: resimţim aceste "nume mari" ca pe nişte taţi protectori, asemenea copiilor care se ameninţă cu "îl chem pe tata să te bată". Poate că psihanaliza ar avea de spus ceva pe această temă; deocamdată, doar Pavel Şuşară pune accentul unde trebuie: "marile nume" pe care le tot cităm întru lauda de sine a naţiei sînt de fapt artişti, cărturari, scriitori de origine română, care au funcţionat în alte spaţii şi contexte culturale. Iar performanţele lor ţin mai cu seamă de valori şi eforturi individuale, nu de vreo politică susţinută a mediilor culturale sau a instituţiilor româneşti. (Radu Afrim: "Am dat cîţiva oameni culturii europene şi nu i-am dat oricum, ci cu picioare în fund".) Mi se pare că trăim în continuare în miezul unei viziuni cam vechi şi cam romantice despre "prezenţa culturii româneşti în lume" dacă primul gînd care ne vine în minte este să recurgem la "principiul listei". Căci nu despre recensămîntul numelor mari era vorba, ci despre cultura română ca "ansamblu", ca "sistem", în dialogul cultural internaţional. Iar aici ne manifestăm printr-o uriaşă absenţă tocmai din cauza precarităţii instituţionale şi a incoerenţei politicilor pe termen lung. Nu-mi amintesc decît vreo două-trei iniţiative mai acătării de a promova cultura română în Europa, în rest reprezentanţele noastre culturale în străinătate au funcţionat, cu mici excepţii, ca simple locuri de sinecură pentru unii şi alţii, care au "bifat", modest, mici "acţiuni culturale". (Iar excepţiile s-au bazat pe principiul "omul sfinţeşte locul".) Dar ideea lui Titulescu "daţi-mi politica internă şi vă voi da politica externă" e valabilă şi aici: în ţară, nu cred că există mai mult de trei-patru instituţii culturale sau academice, apărute după 1989, care funcţionează după standarde europene, şi toate au apărut prin iniţiative private, nici una nu e a Statului. Asta în timp ce lumea intelectuală s-a agitat, an de an, în aşteptarea Sfintei Subvenţii de la Minister... Sîntem, în materie de conştiinţă identitară, cu un secol în urmă: tindem să ne mîndrim cu cele cîteva genii pe care "le-a dat pămîntul patriei" şi să furnizăm oricui ne ascultă aceeaşi "listă scurtă" de nume mari. Nu prea participăm la dezbaterile lumii contemporane şi avem, în continuare, o privire superficială şi dispreţuitoare asupra ideii de instituţie culturală. Iar dacă vreun străin nu l-a citit pe Cantemir, îl facem de ignorant...