Limba română e o limbă străină

Preşedintele Traian Băsescu a spus un lucru de bun-simţ: că limba română ar trebui predată, pentru elevii maghiari, ca limbă străină. Cît pe-aci ca această banalitate să se transforme într-un nou scandal dîmboviţean - noroc că şi printre politicieni, şi printre "liderii de opinie", bîntuie aerul concediilor... Şi totuşi, oarecari reacţii n-au lipsit. Preşedintele executiv al UDMR, Kelemen Hunor, a încercat o ironie: preşedintele ar fi descoperit "apa minerală la Covasna", căci chestiunea predării limbii române ca limbă străină e deja legiferată pentru ciclul primar şi există un proiect de extindere a acestui principiu şi în celelalte cicluri şcolare. Patrioţii curenţi au luat imediat poziţie de drepţi cu arma la picior şi au decretat: limba română e obligatorie pentru toţi cetăţenii ţării! Cîteva editoriale au comentat problema, dar atenţia s-a mutat rapid spre chestiuni mai arzătoare şi cu un "ce" conspiraţionist mai vandabil decît predarea limbii române: Traian Băsescu ar face, cică, un joc politic în secuime, încercînd să "sape" UDMR-ul, cu care e în relaţii proaste de la referendum. Aşa încît comentatorii şi politicienii care nu sînt în vacanţă au dat năvală spre acest subiect, clasînd "cazul" limbii române. Ce învăţăminte tragem noi, dragi copii, din această istorioară? Mai multe. Întîi, constatăm că agitarea pericolului maghiar nu (prea) mai ţine: în afară de cîţiva "vigilenţi" adormiţi în mentalul politic de secol XIX, mai nimeni n-a sărit ca ars. Or, dacă ne amintim în ce termeni se discuta această problemă la începutul anilor ’90 se cheamă că lucrurile au evoluat binişor, chiar dacă persistă stereotipul acela care spune că "dacă ceri o pîine în româneşte într-un magazin din Miercurea Ciuc, nu ţi se dă". Dar asta e soarta stereotipurilor, să persiste... Pe de altă parte, liniştea de acum nu înseamnă că "pericolul maghiar" nu va mai fi agitat niciodată: dacă îşi va găsi "agitatorul", va putea fi scos oricînd din recuzita politicianistă. Experienţe din ţări europene mai aşezate decît a noastră ne arată că recursul la sentimentele naţionale şi utilizarea imaginii stereotipe a "străinului ca duşman" sînt posibile oriunde (a se vedea, recent, discursul anti-valon al noului premier belgian şi separatismul etnic uneori absurd care a cuprins zona flamandă a Belgiei, o ţară ce părea, la un moment dat, un exemplu de armonie). Apoi, observăm cum o problemă de politici publice, precum modul în care o minoritate învaţă limba majorităţii, este lăsată baltă de dragul unor speculaţii precum presupusul "joc ascuns" pe care l-ar face preşedintele în inima secuimii. Învăţarea limbii române de către elevii maghiari este o chestiune importantă şi încă nerezolvată în plan practic, în ciuda "descoperirii apei minerale" despre care vorbea liderul UDMR. De la mai buna cunoaştere şi înţelegere reciprocă pînă la piaţa muncii, de la accesul la educaţie şi cultură pînă la chestiunea autonomiei, ar fi multe lucruri de dezbătut în siajul acestei teme. Dar actualitatea românească nu găseşte loc pentru dezbateri substanţiale: ne fug ochii şi urechile oricînd după speculaţii şi scenarii, în dauna faptelor şi argumentelor. E mai palpitant să ne dăm cu presupusul decît să reflectăm serios la ce avem de făcut. În al treilea rînd, constatăm că termenii discuţiei sînt inadecvaţi: încă se mai invocă, nitam-nisam, Sfînta Constituţiune atunci cînd este vorba despre faptul simplu ca nişte copii cu şorţuleţe şi pantaloni scurţi să înveţe o limbă - alta decît cea vorbită acasă. Ideea că membrii comunităţii maghiare trebuie să înveţe româna pornea, la începutul anilor ’90, de la gîndul "să le-arătăm noi lor": prezumţia era că ei refuză să înveţe/să vorbească limba română, astfel încît Statul, în numele majorităţii, trebuie să-şi manifeste autoritatea şi să-i oblige; iar prin intervenţia Statului, noi să ne pansăm o rană identitară: să arătăm "cine e stăpîn în ţara asta". Această temă este tratată în continuare (şi de români, dar şi de maghiari - a se vedea încăpăţînarea cu care se susţine înfiinţarea unei universităţi de stat în limba maghiară, deşi utilitatea ei rămîne încă de demonstrat) mai mult în termeni simbolici şi naţionali, ca semn al unor dileme identitare încă nerezolvate, şi nu în termenii pragmatici ai necesităţii de a comunica între indivizi şi grupuri sociale. În fine, mi se pare că, dincolo de vechea problemă a relaţiilor dintre români şi maghiari, acest episod scoate din nou la iveală o trăsătură a politicienilor de la noi şi a felului în care se face politica: nepăsarea faţă de expertiză. La Facultatea de Litere se predă, în anul I, o materie numită "lingvistică generală" (mai nou, i se spune "teoria limbii"), din care tineretul studios deprinde tot felul de lucruri interesante şi utile pentru a înţelege ce e cu limbile şi cu vorbirea lor. Astfel încît, dacă politicienii români ar fi întrebat nu un profesor universitar, ci măcar un student care a luat notă de trecere la examen ce e cu învăţarea unei limbi de către cineva cu o altă limbă maternă, s-ar fi lămurit mai repede şi ar fi scăpat de efortul de a lua de fiecare dată poziţia de drepţi cu arma la picior cînd venea vorba despre această chestiune. Ar fi aflat, de pildă, că oamenii dintr-un sat locuit exclusiv de maghiari (sau, poftim, de valoni) nu au ocazia să vorbească o altă limbă decît atunci cînd ies din sat (unii - rar, alţii - deloc); toate celelalte limbi - inclusiv cea oficială, a Statului - sînt străine. Adică trebuie predate după anumite metode şi se deprind altfel decît limba învăţată de la mama şi vorbită, apoi, o viaţă întreagă, în interiorul comunităţii. Ar mai fi aflat politicienii noştri, dacă aveau răbdare, şi despre legăturile complexe dintre limbaj şi gîndire. Sau despre bilingvism. Dar, din păcate, politicienii de la noi practică pe scară largă datul cu părerea, speculaţia fără limite şi retorica goală. Şi nu dau doi bani pe expertiză. Şi preferă să descopere, după lupte seculare, apa caldă. Şi, îmbătaţi de "prinţipurile" cu care defilează la televizor, vorbesc prost şi căznit, fac greşeli cu duiumul şi se poticnesc la acordul dintre subiect şi predicat. Şi nici nu-şi dau seama că, pentru mulţi dintre ei, limba română devine tot mai mult o limbă străină.