Lapte ecologic de subzistenţă

E o duminică liniştită de vară. Sînt într-o localitate semirurală, devenită oraş după reorganizarea administrativă din 1968 prin "procedeul" aplicat atunci: alipirea cîtorva comune mai mici la una mai mare şi etichetarea drept oraş a produsului rezultat. Nici pînă azi n-au pătruns pe deplin în localitate cîteva dintre standardele de bază ale vieţii urbane, precum canalizarea şi apa curentă. Localnicii cresc găini, raţe şi gîşte, pun roşii, ardei şi cartofi în spatele casei, mulţi au cîte-o vacă, un porc sau cîteva oi. Agricultură de subzistenţă. Cei mai mulţi au lucrat, pînă în 1989, la uzina din "oraş" sau la fabricile din oraşul vecin - acum închise sau cu personalul mult redus. Ajunşi în şomaj, cei mai norocoşi şi mai perseverenţi şi-au găsit de lucru, temporar, la terenul de golf ("cel mai mare din sud-estul Europei") sau pe la mulţimea de vile şi case de vacanţă construite în zonă: o reparaţie, o renovare, o grădină de săpat, un gard de vopsit... Dar cîştigul de acolo e mic: hrana cea de toate zilele le-o asigură, în principal, tot resursele proprii - găinile, oile, peticul de grădină. Să cumperi roşii ori cartofi din piaţă "nu se merită": de cînd cu invazia de bucureşteni care şi-au făcut vile, preţurile din piaţă sunt făcute "după punga lor", mai ales la sfîrşitul săptămînii, cînd localitatea se umple de maşini luxoase şi de oameni grăbiţi. Aşa că nea Gheorghe coseşte fînul din curţile a vreo două-trei vile de prin vecini, ca să aibă pentru oi la iarnă. O femeie e bucuroasă că şi-a găsit de lucru la o vilă: în fiecare luni, după ce pleacă proprietarii, face curăţenie, spală farfuriile şi paharele rămase de pe urma chefului straşnic prin care orăşenii şi-au consumat stresul acumulat de luni pînă vineri "la firmă", iar pentru asta primeşte cîteva sute de mii pe lună, cu care îşi mai cumpără ce-i trebuie şi ceva grăunţe pentru păsările din curte. O bătrînică de la marginea "oraşului" (de fapt un fost sat denumit acum de oficialităţile locale "cartier", chit că acolo se trăieşte chiar ca la ţară) vine sprintenă, pe jos, cu rucsacul în spate şi aduce "lapte de ţară, natural" pe la cîteva case din centru: îl vinde mai ieftin ca la magazin şi, evident, "e mai bun", căci e de la văcuţa ei hrănită numai cu iarbă curată. În UE, ceea ce vinde ea s-ar numi "lapte ecologic" şi ar fi mai scump decît cel obişnuit. Aici, bătrînica procedează aşa cum scrie în manualul de istorie că făceau ţăranii români din cele mai vechi timpuri: veneau la tîrg cu produsele lor şi îşi luau de acolo cele trebuincioase; în cazul ei, lucrurile cele mai trebuincioase sînt cele de la magazinul de menaj: detergent, săpun, cîte-o ustensilă pentru bucătărie. Bineînţeles, nu are habar că produsele ei sînt ecologice şi că, după ce intrăm în UE, agricultura ecologică ne va fi ţintă şi ideal - dar numai cu "patalama" de la Bruxelles. Cînd, pe lîngă lapte, mai vinde şi cîte o ulcică de smîntînă (tot ecologică, se-nţelege), îi rămîn mai mulţi bani de pus deoparte şi e mai liniştită, chiar dacă acolo, în fostul sat alipit la oraş, nu prea are ce face cu banii: are tot ce-i trebuie în gospodărie, banii sînt utili doar cînd merge "în centru". Localitatea cu pricina se numeşte Breaza şi se află la o sută de kilometri de Bucureşti ("capitală europeană", nu?). Înainte de 1989 se ştia că acolo "are Păunescu vilă" (de fapt, un căsoi grandoman); în anii ’90 a fost la modă, oamenii cu bani şi noii demnitari se înghesuiau să-şi facă vile. Un localnic mucalit spunea, după ce se zvonise că şi-au făcut case acolo nu ştiu cîţi miniştri, că la sfîrşitul săptămînii la Breaza se află "guvernul în exil al României". Acum moda a mai trecut, peisajul s-a umplut de termopane, duminica proprietarii de jeep-uri se înghesuie în piaţă şi îşi parchează maşinile pe o străduţă îngustă, pe partea cu semne de "oprirea interzisă", în ciuda muncii de lămurire pe care un gardian public plasat acolo de autorităţi o poartă cu fiecare. Din parcarea plină de maşini scumpe pînă la agricultura de subzistenţă sînt doar cîteva sute de metri: într-un spaţiu restrîns, convieţuiesc două epoci. "Convieţuiesc" e un fel de a spune, căci vieţile sînt paralele. Dacă mergi pe jos pe strada care duce la terenul de golf, cîte un bătrîn ieşit la poartă te salută "cum a apucat" la ţară, unde toţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, îşi dau bineţe. Dar pe strada aceea foarte puţini merg pe jos; în schimb, trec maşinile în viteză spre terenul de golf, strivind urmele de bălegar lăsate pe asfalt de cîte-o văcuţă care dă lapte "ecologic". Una dintre consecinţele "victoriei depline a socialismului" urma să fie, spuneau documentele de partid dinainte de 1989, "ştergerea treptată a diferenţelor dintre sat şi oraş". La Breaza, acest nobil ideal n-a fost atins nici sub comunism, nici în timpul capitalismului de tranziţie. Diferenţele sînt, dimpotrivă, foarte perceptibile, palpabile. Poate UE şi fondurile sale să "rezolve" ceva (măcar terminarea canalizării şi aducerea apei curente), deşi mă tem că una dintre consecinţele europenizării ar putea fi dispariţia din piaţă a celor patru chioşcuri în care mocani de pe lîngă Sibiu vînd telemea, caş, urdă şi brînză de burduf. Cu siguranţă vor avea de furcă în privinţa normelor europene de ambalare, etichetare şi analiză microbiologică a produselor. În rest, şi bătrînica din "cartierul" mărginaş, şi bucureştenii cu jeep-uri, şi clienţii terenului de golf vor fi, începînd cu 1 ianuarie 2007, cetăţeni europeni, şi îşi vor vedea fiecare de ale sale, într-un orăşel încă neurbanizat, dar despre care se spune că are un aer asemănător cu cel de la Davos, din Elveţia. O ţară şi o localitate non-UE.