Jonathan

La începutul anilor ’90, temele majore de discuţie în privinţa relaţiilor României cu Occidentul erau acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate de către SUA şi monitorizarea României de către Consiliul Europei. "Clauza" era pe buzele tuturor, era mărul copt pe care îl aşteptam ca să ne confirme intrarea în rîndul lumii. Ceauşescu renunţase la ea unilateral, aşa încît reacordarea ei de către americani avea şi semnificaţia simbolică a încă unei despărţiri de "greaua moştenire". Numai că americanii puneau condiţii: democraţie, alegeri libere, trecerea la economia de piaţă şi altele. Ceea ce le dădea o pîine bună de ronţăit nu doar naţionaliştilor (Vatra Românească era atunci în plin avînt, PUNR o ţinea una şi bună cu discursul antimaghiar - cîştigînd datorită lui, de pildă, postul de primar în Buzău! - PRM o pornise şi el hotărît la drum), dar şi oficialităţilor: şi preşedintele Iliescu, şi Guvernul de atunci încercau să-i aburească pe partenerii occidentali, să le prezinte realitatea românească înfrumuseţată (căci aşa ştiau de la PCR, că trebuie "umflate" raportările), iar în interior practicau un discurs paternalist şi antioccidental. Ideea că străinii vor să ne fure resursele naturale şi, deci, "au interese", era frecvent exprimată de înalţii demnitari ai statului român, iar cînd opoziţia sau intelectualii criticau puterea că nu face reformele necesare pentru a fi acceptaţi de lumea occidentală, "ai noştri" răspundeau că de fapt reformele s-au făcut, dar SUA nu ne dau clauza din cauza lobby-ului maghiar, iar Consiliul Europei ne critică pentru că este şi el manevrat de tot felul de forţe oculte. Aşa a început drumul nostru spre Occident: printr-o relaţie de adversitate şi de non-comunicare între "noi" şi "ei". Iar fundalul oferit atunci de opinia publică majoritară înclina puternic balanţa spre o atitudine conservatoare ("un preşedinte pentru liniştea noastră"), izolaţionistă (vechiul slogan liberal "prin noi înşine" era manipulat în toate felurile), antioccidentală. Şi totuşi... Chiar din acei ani în care Puterea îşi declara intenţiile apropierii de Occident, dar făcea tot posibilul pentru a prelungi starea de "democraţie fragilă şi originală", reformele politice şi economice s-au făcut în primul rînd datorită presiunilor venite dinspre SUA şi Europa Occidentală. Monitorizările, atitudinile critice ale unor politicieni occidentali faţă de guvernanţii români le păreau acestora un "amestec în treburile interne" şi le provocau reacţii prostesc-orgolioase, dar după trecerea anilor ne putem da seama că acele intervenţii au fost, de fapt, un mare bine făcut de "Occident" cetăţenilor români, încă nedezmeticiţi după noaptea comunistă. Fără acele atitudini critice pe care Puterea le considera "răuvoitoare", tranziţia ar fi durat şi mai mult. Între timp, mulţi dintre cetăţenii care doreau atunci "linişte" (sau copiii lor, deveniţi între timp adulţi), au devenit "neliniştiţi": au plecat la muncă în străinătate, au învăţat economia de piaţă din mers, au trimis miliarde de dolari acasă, au încredere în instituţiile europene şi vor integrare. Discursul acuzat adesea drept "antiromânesc", la începutul anilor ’90, şi-a făcut efectul: politicienii au fost obligaţi să ţină seama şi de cerinţele Occidentului, dar şi de evoluţia opiniei publice, care a adoptat "ideea de Occident" mai repede decît guvernanţii. Ultimul episod al drumului nostru spre Europa a avut parte de un alt tip de "presiuni" şi "amestec în treburile interne". Devenind ţară candidată, UE şi-a deschis la Bucureşti o Delegaţie care să colaboreze cu autorităţile române în aplicarea planului de aderare. Şansa României a fost, în ultimii ani, că şeful acestei Delegaţii a fost dl Jonathan Scheele: un diplomat desăvîrşit, un om cu experienţă în hăţişurile administrative bruxelleze, dar mai ales un personaj cu totul aparte. Extrem de simpatic şi deschis, Jonathan (aşa îi spuneau jurnaliştii şi colaboratorii, iar în această adresare directă nu era nimic din tutuiala lejeră şi neadecvată care e la modă azi la noi, ci semnul unei comunicări fireşti şi eficiente, care nu exclude respectul) a făcut pentru România mai mult decît toate ministerele la un loc. A fost ferm în relaţia cu autorităţile care tot timpul depăşeau cîte un termen sau ameţeau cîte un proiect, disponibil pentru presă cum nici un politician român nu ştie să fie şi, mai ales, interesat de felul în care cetăţenii simt procesul aderării. A fost, cu siguranţă, cel mai bun comunicator pe teme de integrare europeană, a bătut ţara în lung şi în lat pentru a vedea cum sînt aplicate proiectele şi cum sînt cheltuite fondurile europene. A colindat România şi, de plăcere, a învăţat să vorbească o limbă română fermecătoare, iar jurnaliştii care s-au străduit să scoată de la el "ce nu-i place în România" au obţinut foarte puţin: îl deranja că maşinile sînt parcate pe trotuare şi că traficul din Bucureşti este aglomerat. La felul său deschis de a fi, e limpede că nu se abţinea să critice România doar din cauza uzanţelor diplomatice. Jonathan Scheele a plecat discret. Cîteva televiziuni şi cîteva ziare au consemnat momentul. În rest, tăcere. Nu ştiu dacă autorităţile noastre i-au acordat (cum se obişnuieşte) un ordin sau o decoraţie a Statului român. O merită cu prisosinţă pe cea mai înaltă, în numele cetăţenilor români. Căci cele mai multe beneficii ale activităţii dlui Jonathan Scheele le au cetăţenii obişnuiţi: acest European a făcut pentru noi mult mai mult decît îi cereau "fişa postului" şi uzanţele diplomatice.