Istoriile Europei

Vilnius, capitala culturală europeană din acest an, pare un oraş pustiu la acest început de mai. Probabil pentru că sezonul turistic e abia la început, probabil pentru că mulţi lituanieni au plecat în Occident (aproape un milion, mi se spune, din cei 3,7 milioane de locuitori ai Lituaniei). Sau pur şi simplu din cauza crizei economice " care a devenit acum o posibilă explicaţie pentru orice. În cele cîteva zile petrecute aici, nu m-a interesat însă să aflu mai multe despre cauze, ci m-am bucurat de efecte: plecat din isteria bucureşteană, am savurat străzile liniştite şi pieţele ample, amintind de grandoarea de altădată a Marelui Ducat. La Vilnius a avut loc reuniunea revistelor culturale europene organizată de Eurozine. A 22-a ediţie. Ceea ce a pornit de mult într-un cerc de prieteni a devenit astăzi cel mai solid proiect de publicistică europeană. Eurozine (www.eurozine.com) este o reţea din care fac parte peste 70 de reviste din toate ţările Europei (iar de anul trecut, Dilema veche a fost invitată să se alăture reţelei), avînd drept "nod" principal sediul de la Viena. Pe site-ul eurozine.com sînt publicate articole preluate din revistele partenere, iar acestea, la rîndul lor, pot publica textele care le interesează. Dar nu e vorba doar de un schimb de articole, ci şi de proiecte editoriale comune, concepute de echipa Eurozine şi realizate de intelectuali şi jurnalişti din toată Europa. Aşa este, de pildă, "European Histories", un amplu dosar despre modul în care "noi, europenii" ne vedem istoria recentă şi problemele ei controversate. Aceasta a fost şi tema reuniunii de la Vilnius, deschisă de Timothy Snyder, profesor de istorie la Yale University, specialist în istoria Europei de Est. Ideea sa este că o solidaritate europeană nu este posibilă fără o "regîndire a trecutului recent al Europei", şi fără ca Occidentul "să înveţe mai multe de la est-europeni". Pentru că acestora "le va fi greu să se considere parteneri cu drepturi depline în Europa atîta timp cît experienţele lor din a doua jumătate a secolului XX nu devin o parte integrantă a istoriei europene". Timothy Snyder şi-a argumentat teza cu exemple din cele două regimuri totalitare ale secolului trecut: nazismul şi comunismul. Depăşind cu inteligenţă falsa dispută ideologică susţinută de atîta vreme de intelectualii (vest)europeni referitoare la comparaţia dintre nazism (bazat pe o ideologie "rea") şi comunism (bazat, totuşi, pe o ideologie "bună" şi pe idealuri înalte), profesorul de la Yale a identificat punctul comun al celor două regimuri în the politics of killing people. În opinia sa, şi nazismul, şi comunismul au conceput şi aplicat politici sistematice de ucidere în masă " acesta e elementul de legătură. Iar cel mai mare număr de victime a fost, şi în nazism, şi în comunism, în Europa de Est. Principalul simbol al Holocaustului în lume este Auschwitz; dar " spune profesorul Snyder, argumentînd cu date şi cifre " cei mai mulţi evrei au murit în ţările Europei de Est (inclusiv în Uniunea Sovietică), mulţi dintre ei prin împuşcare sau în timp ce erau deportaţi. Or, dacă în Vest s-a putut vorbi despre Holocaust, în ţările comuniste acest subiect a fost tabu timp de cincizeci de ani. Abia acum se poate discuta despre el, abia acum apar documente, astfel încît perspectiva asupra Holocaustului se schimbă, iar acel loc simbolic numit Auschwitz se dovedeşte a fi nu "centrul", ci doar "periferia" tragediei. La fel, represiunea comunistă a intrat în conştiinţa occidentală sub eticheta simbolică de "Gulag"; dar, demonstrează Timothy Snyder, lagărele din Siberia au făcut mai puţine victime decît celelalte metode folosite de Stalin pentru a scăpa de "duşmanii de clasă", la care se adaugă, desigur, victimele din celelalte ţări comuniste. Istoria Europei de Est devine, astfel, un capitol central al unei posibile "istorii comune" a Europei. Şi chiar dacă unii istorici sînt sceptici cu privire la posibilitatea de a scrie efectiv o astfel de istorie, una dintre concluziile acceptate de toată lumea, la reuniunea de la Vilnius, a fost că, în orice caz, Occidentul trebuie să-şi asume istoria recentă şi din perspectiva Estului. Am avut ocazia, la secţiunea la care am participat, să constat că această dorinţă de asumare e reală, cel puţin printre intelectualii şi jurnaliştii prezenţi. Am prezentat, împreună cu Martin Symeèka din Slovacia şi Thorsten Schilling din fosta Germanie de Est, situaţia accesului la arhivele serviciilor secrete comuniste. Realităţile, după cum se ştie, sînt diferite: Germania şi Cehia au rezolvat mult mai repede problema, România o scaldă de atîţia ani. În schimb, colegii mei au fost surprinşi să afle că, în România, am avut cîteva cazuri de mărturisire a colaborării cu Securitatea (precum al mitropolitului Nicolae Corneanu şi al lui Alexandru Paleologu); "în Cehia şi Slovacia nu-mi amintesc să fi avut aşa ceva" " mi-a spus Martin Symeèka, fost disident şi autor de literatură samizdat. Dar dincolo de experienţele diferite, problemele ţărilor noastre sînt comune, iar unele au fost inteligent semnalate de colegii noştri din Vest: de exemplu, în ce măsură poţi avea încredere totală în documentele create de poliţia politică (eventual manipulate, mincinoase etc.) şi în ce măsură acestea sînt utilizabile de către istorici. "E dramatic " a spus un participant din Vest " dar voi sînteţi în situaţia de a citi acum