Între european şi local

Confruntarea dintre România şi Italia în problema expulzării cetăţenilor români a arătat de ce nu merg bine lucrurile în Uniunea Europeană. După valuri mediatice şi politice, două state cu politici naţionale proaste şi administraţii locale şubrede se adresează Comisiei de la Bruxelles pentru a semnala că problema lor e, de fapt, europeană. Integrarea romilor "în general" este, desigur, o chestiune care priveşte toate ţările europene. Dar rezolvarea ei e de competenţele naţionale şi locale, aşa cum a reamintit cît se poate de clar şi José Manuel Barroso: "În ceea ce priveşte Comisia, sîntem gata să sprijinim eforturile statelor membre. Dar aş vrea să amintesc că, înainte de toate, este o responsabilitate naţională, a regiunilor şi a autorităţilor locale. Ar fi de neconceput să ne aşteptăm ca autorităţile europene să promoveze integrarea romilor în teritoriu" ("Italia nu a cerut niciodată fonduri", interviu cu José Manuel Barroso, în La Repubblica, 11 noiembrie 2007). Barbara Spinelli, comentatoare politică la cotidianul La Stampa, găseşte un exemplu pozitiv chiar în Italia, la Pisa, unde un program pentru integrarea romilor a avut succes (v. "Despre cazul românesc în presa italiană", în p. 19). Tot ea dă ca exemplu Spania, care are cele mai multe şi mai bune proiecte de integrare a imigranţilor în general (inclusiv cu fonduri europene) şi ajunge la concluzia că nu doar creşterea economică, dar şi sporirea natalităţii în Spania are legătură cu succesul integrării imigranţilor. Iar pentru integrarea romilor, Comisia Europeană a alocat fonduri substanţiale, spune José Manuel Barroso în acelaşi interviu: "Fondul social european prevede programe specifice pentru integrarea comunităţilor de romi. În total am alocat 275 de milioane de euro şi în plus am dat 60 de milioane Bulgariei şi României pentru acest obiectiv în cadrul strategiei de pre-aderare. Pentru Spania am dat 52 de milioane de euro, pentru Polonia 8 milioane, pentru Republica Cehă peste 4 milioane, pentru Ungaria aproape un milion. Pentru Italia, zero. Italia nu a solicitat niciodată accesul la aceste fonduri. Desigur, sîntem gata să plătim, dar trebuie s-o facem pe baza cererilor naţionale. Guvernele sînt cele care trebuie să ceară finanţări. Noi nu le putem impune". Trebuie spus că, printre alte scuze şi explicaţii invocate de autorităţile italiene pentru a contracara acuzaţiile opoziţiei că a lăsat să treneze problema romilor a fost şi lipsa fondurilor. Tot în interviul acordat cotidianului La Repubblica, preşedintele Comisiei Europene mai pune un deget pe rănile Italiei: "Dacă un stat membru permite să apară în oraşele sale adevărate favelas, ce vreţi să facă Comisia Europeană? Repet: e o responsabilitate naţională şi locală". Rareori i se întîmplă lui Barroso - cunoscut pentru calmul său imperturbabil - să fie atît de direct şi să lase să transpară o anume iritare în cuvintele sale. Recapitulînd "la rece", e limpede că zgomotele mediatico-politice şi emoţionalitatea stîrnită de infracţiunile comise de romi şi români în Italia au mascat fondul problemei, reapărut la suprafaţă abia după ce atmosfera s-a mai calmat: autorităţile italiene au lăsat lucrurile "să curgă", fără a întreprinde mare lucru. Dar asta nu înseamnă că România a făcut ce trebuia sau că e lipsită de responsabilitate - José Manuel Barroso mai marchează un punct: "Statele membre îşi amintesc că există o dimensiune comunitară doar cînd explodează o criză. În condiţii normale, uită cu dragă inimă. De exemplu, în legătură cu legalizarea imigranţilor clandestini - şi n-am să dau nume pentru că n-ar fi foarte elegant - există guverne care i-au regularizat pe ilegali fără să consulte şi fără măcar să anunţe ţările vecine. Nimic nu împiedica Italia şi România să stabilească o cooperare înainte de apariţia crizei: era întru totul previzibil că această problemă va exploda". Ministrul italian de Interne, Giuliano Amato, solicitase, de altfel, de mai multă vreme o colaborare mai pronunţată din partea guvernului român, dar nu obţinuse mare lucru. Pe de altă parte, autorităţile italiene ar fi putut aplica de mai multă vreme directiva europeană care prevede trimiterea în ţara de origine a cetăţenilor comunitari care nu au domiciliu şi loc de muncă, dar, după unii jurişti, norma europeană ar fi intrat în contradicţie cu art. 13 din Constituţia Italiei, care spune aşa: "Libertatea personală este inviolabilă. Nu este admisă nici o formă de detenţie, de inspecţie sau percheziţie personală, nici vreo altă formă de restrîngere a libertăţii personale, decît printr-un act motivat de autoritatea judiciară şi numai în cazurile şi modurile prevăzute de lege". Un proiect de lege care să pună de acord cele două acte normative zăcea de oarecare vreme în Parlamentul italian şi risca să mai zacă, dacă nu intervenea delictul lui Mailat. José Manuel Barroso punctează foarte bine - cred - fondul problemei şi "semnificaţia europeană" a întregului episod. Statele naţionale nu colaborează, ci se uită prea mult fiecare în ograda sa, iar adesea ograda e în dezordine din cauza proastei administrări. În probleme precum cea a fluxurilor migratorii, "strategia generală" trebuie să fie europeană, dar rezolvarea practică nu are cum să funcţioneze decît la nivel local. Cum imigraţia va fi în continuare o problemă serioasă pentru toate statele Uniunii, "cazul româno-italian" riscă să fie doar episodul-pilot al unui serial de durată.