Intelectualii şi cortina de zgomote

Alan Lightman este "Adjunct Professor of Humanities, Creative Writing, Physics" la Massachussets Institute of Technology (MIT). Combinaţie greu de înţeles pentru noi: cum poate cineva să predea fizică, umanioare şi creative writing? Şi totuşi, la americani se poate. Alan Lightman (mai multe despre el, aici: http://humanistic.mit.edu/ people/faculty/ homepage/lightman) a scris proză, eseuri, poezie, studii ştiinţifice, dar şi volume care la noi s-ar numi (nu tocmai adecvat) de "popularizare a ştiinţei" " în fapt, cum autorul însuşi le defineşte, "eseuri despre faţa umană a ştiinţei". La un MIT Communications Forum de acum cîţiva ani, a vorbit despre rolul intelectualului public (http://web.mit.edu/comm-forum/papers/lightman.html). În opinia sa, există trei niveluri în "construcţia" unui intelectual public. Cel dintîi înseamnă "să vorbeşti şi să scrii pentru public exclusiv despre disciplina ta". Este un discurs "extrem de important, care presupune explicaţii simple şi clare despre datoria publică, despre evoluţia cancerului ori despre orice alt subiect". Al doilea nivel înseamnă "să vorbeşti şi să scrii despre disciplina ta şi despre legăturile ei cu societatea, cultura şi politica". Cel de-al treilea nivel aduce consacrarea deplină, iar la el se ajunge "by invitation only" " crede Lightman: "intelectualul a fost ridicat la rang de simbol, de persoană care reprezintă mult mai mult decît disciplina din care provine". Aşa încît "unui intelectual de nivelul al treilea i se cere să scrie şi să vorbească despre o gamă largă de probleme publice, nu neapărat legate de cîmpul său de expertiză". Aşa s-a întîmplat cu Einstein după ce a devenit celebru: "i s-a cerut să se pronunţe public despre religie, educaţie, filozofie sau politică" " spune Lightman. Din lumea contemporană, Alan Lightman îi dă ca exemple pe Noam Chomsky, Carl Sagan, Steven Jay Gould, Susan Sontag, John Updike, Edward Said, Camille Paglia şi alţii. Simplitatea unei asemenea "scheme" se bazează pe faptul că, în cultura americană, definiţia intelectualului e clară şi se referă, de fapt, la universitari, la oameni care se ocupă cu studiile de vîrf într-o anumită ramură a ştiinţelor (fie ele umane, naturale sau exacte), care lucrează într-o universitate sau într-un institut de cercetări. Scriitorii, poeţii, pictorii nu intră în această categorie. Nici editorialiştii sau comentatorii politici care scriu curent la gazetă. La noi e mai complicat. Toată lumea pare să ştie ce înseamnă "intelectual", dar nimeni nu poate furniza vreo definiţie a intelectualului public. Simţul comun echivalează cuvîntul cu "absolvent de studii superioare" (a se vedea expresia "provine dintr-o familie de intelectuali"). În decembrie 1989 şi cîtăva vreme după aceea, intelectualii au fost invocaţi ca lumini ale naţiunii şi ale fragilei noastre democraţii şi au fost chemaţi să (re)constituie spaţiul public. La mineriade, aceiaşi intelectuali au fost consideraţi duşmani ai clasei muncitoare şi ai naţiunii, pe ideea "noi muncim, nu gîndim", li s-au pus etichete de "uneltitori" împotriva interesului naţional, vînduţi Occidentului ş.a.m.d. Şi totuşi, cu timpul, de două decenii încoace, în firavul nostru spaţiu public s-au impus cîteva voci de intelectuali care s-ar încadra, cred, în "nivelul al treilea" definit de Alan Lightman. N-au ajuns acolo însă by invitation only, ci pentru că "piaţa opiniilor" avea nevoie de ei. N-au trecut neapărat prin nivelurile celelalte, ci au "ars etapele" şi " de voie, de nevoie " au ocupat avanscena. Ziarele şi televiziunile, care aveau nevoie de prestigiul lor, i-au curtat, i-au exploatat, adesea i-au abandonat "pentru că nu fac audienţă", dar îi folosesc în continuare, măcar atunci cînd au nevoie de vreun ornament al inteligenţei, de un pic de autoritate morală ori, pur şi simplu, de o voce "alternativă". Diferenţa cea mai importantă faţă de încercarea de clasificare a lui Alan Lightman apare însă în statutul de "simbol", de "persoană care reprezintă mult mai mult decît disciplina din care provine". Trec peste faptul că, adesea, "disciplina din care provine" e necunoscută sau uitată de marele public. După două decenii de evoluţie democratică, în loc să se "aşeze", spaţiul public românesc este distorsionat de unele porniri care ne întorc la începutul anilor ’90. Se vorbeşte de "intelectualii lui Băsescu" aşa cum, atunci, lumea intelectuală era împărţită în două, în funcţie de atitudinea faţă de Ion Iliescu. Se fac demascări ca pe vremea comunismului în Cotidianul (un ziar la care pînă nu demult colaborau mulţi intelectuali publici, comentariile lor asigurînd o bună parte din calitatea ziarului), cu "liste" de intelectuali care, chipurile, au beneficiat de "regimul Băsescu", acuzaţi în termeni neo-stalinişti ("fripturişti", "profitori"), pe care îi folosea şi Ion Iliescu prin 1990-1991. Cît despre expertiza intelectualilor (nivelul I), despre conexiunile pe care ei le pot face între domeniile lor de studiu şi societate (nivelul II), aproape că nu contează. Expertiza, în mass media de la noi, nu e luată în seamă. În siajul intelectualilor publici s-au scurs gazetari de toată mîna care îşi dau cu părerea despre orice. Ei dau tonul, ei "fac" audienţa, ei îşi permit să judece în dreapta şi-n stînga. Un fel de "paraintelectuali" (aşa cum paramedicii, la urgenţe, ţin locul medicilor) creează o cortină de zgomote generatoare de impostură, de după care intelectualii publici adevăraţi greu mai pot să iasă. (fragment din volumul Intelectualii şi mass media, în curs de elaborare)