Intelectuali publici, dar ''ai cui''?...

Scriam săptămîna trecută despre topul intelectualilor realizat de revistele Prospect şi Foreign Policy şi lăsam o fereastră deschisă către varianta românească a noţiunii de "intelectual public". În SUA, există o definire foarte clară a acestei categorii: e vorba despre o persoană care provine din mediul universitar, specializată într-o anumită disciplină academică, şi care decide să se adreseze unui public mai larg decît cel al cunoscătorilor domeniului în care profesează. În Europa continentală, lucrurile sînt ceva mai complicate decît în lumea anglo-saxonă. Poate doar în Germania funcţionează, într-o oarecare măsură, definiţia americană (şi acolo prin "intelectuali" înţelegîndu-se, în primul rînd, universitarii). În rest, conceptul îi include pe scriitori şi artişti şi se extinde, adesea, şi la alte "profesii de bază". În România, lucrurile se încurcă. În comunism, cei care dădeau uneori bătaie de cap regimului (cu vreo creaţie mai îndrăzneaţă ori vreo aluzie scăpată de cenzură) au fost mai degrabă scriitorii şi artiştii, decît universitarii. Gesturile de disidenţă cele mai apăsate tot din partea scriitorilor au venit (Paul Goma, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu). Aşa încît, după 1989, beneficiind şi de un anume prestigiu al breslei, scriitorii au fost foarte prezenţi în peisajul public. La începutul anilor ’90, ziarele erau pline de opiniile lor. A fost o întreagă dezbatere despre "implicarea intelectualilor în politică", care a durat ani întregi şi a împărţit lumea culturală în două: unii considerau că intelectualii sînt datori faţă de societate cu o atitudine civică, alţii militau pentru "autonomia esteticului" şi se declarau "apolitici". Disputa nu e nouă şi nu e românească: au trecut şi alţii prin ea, în alte epoci. La noi însă, o mare parte a discuţiei era fără rost şi ajungea la concluzii false (rod al insuficientei culturi democratice a societăţii, dar şi a "elitelor" noastre de la acea vreme): "apoliticii" credeau că, dacă intelectualii scriu la ziar pe teme politice, dacă au atitudini critice faţă de Guvern sau Preşedinţie, se cheamă că fac politică. Nu-mi amintesc să fi întîlnit, în presa de la începutul anilor ’90, sintagma "intelectuali publici", dar cei care scriau în ziare şi vorbeau la televizor despre problemele societăţii, despre politică, despre integrarea în Europa ş.a.m.d. (deci despre alte subiecte decît cele care ţineau strict de specializarea lor) asta se străduiau să devină: intelectuali publici. Cei care au făcut politică (mai ales în Partidul Alianţei Civice, un "partid al intelectualilor") au eşuat, neputînd să se "acomodeze" la stilul politicii româneşti. Ce a rămas din vîltoarea acelor ani haotici şi plini de confuzii? Cu siguranţă, deprinderea din mers a "ideii de dezbatere". De la monologurile paralele şi intolerante din primii ani postcomunişti, s-a ajuns astăzi la o atmosferă în care - totuşi - oamenii cu opinii diferite nu mai ţipă unii la alţii (sau nu chiar "din prima"). Dilema îşi poate asuma la acest punct o operă de pionierat: în 1993-1994, faptul de a aduna la un "Divan" sau în paginile unui număr de revistă intelectuali şi politicieni din partide diferite, din curente ideologice sau culturale diferite, era privit ca o ciudăţenie în presa română, împărţită atunci în două tabere ireconciliabile. Ce nu s-a schimbat prea mult de atunci încoace ţine, pe de o parte, de "greaua moştenire" postcomunistă, iar pe de altă parte de zbaterile tranziţiei. Chiar dacă pot contabiliza unele realizări (de pildă, condamnarea comunismului de către preşedintele Traian Băsescu a pornit de la o scrisoare deschisă semnată de intelectuali), intelectualii nu mai au un rol public atît de pregnant. Scriu în continuare în presă, uneori reuşesc să "pună pe agenda publică" unele probleme, dar societatea în ansamblu e ocupată acum cu altele şi tinde să nu-i mai crediteze cu prestigiul de odinioară. În parte, e şi "vina" lor: adesea, dezbaterile s-au "diluat" în dispute de orgolii ori au alunecat spre subiecte neinteresante pentru un public mai larg, în timp ce alte teme nu se bucură de atenţie. Dar în bună măsură e vina presei şi a televiziunilor care, în numele audienţei sau din incapacitatea de a găsi formule interesante pentru a trata subiecte aparent "complicate", nu îi mai invită pe intelectuali să-şi spună punctele de vedere, nu mai acordă credit "expertizei" acestora. Mulţimea de talk-show-uri în care se bate apa în piuă şi se discută amatoristic despre orice, cu oricine, a creat o atmosferă dominată de "datul cu părerea", în care nu prea mai e loc pentru argumentaţie şi competenţă. Pe de altă parte, din 2004 încoace a avut loc o re-politizare, la un nivel primitiv, a vieţii publice, mass-media stimulînd acest proces: pagini întregi de ziar şi lungi ore de transmisie TV sînt dedicate hachiţelor politice naţionale, conflictelor şi speculaţiilor mărunte, gogoriţelor spuse de politicieni. Nu e un cadru serios în care să poţi dezbate ceva. Iar atunci cînd cîţiva intelectuali s-au manifestat, raţional şi cu argumente, în favoarea unor iniţiative politice ale Preşedinţiei (de pildă, condamnarea comunismului sau lupta împotriva corupţiei), au fost taxaţi rapid drept "intelectualii lui Băsescu". Deocamdată, e greu de vorbit în România de o prezenţă consistentă a "intelectualilor publici", atîta timp cît "ideea de public" este otrăvită de scenarii, bănuieli, "cine-al-cui-om-este" etc. Şi nici nu e cazul să aplicăm definiţia americană. Dacă am face-o, ar rezulta că Valentin Stan (universitar, care va să zică, şi om care se adresează unei audienţe mai largi...) este "intelectual public". Doamne fereşte!...