Înapoi prin Europa
Rămăsesem, săptămîna trecută, la un Apfelstrudel şi un schnaps. La Viena. De acolo am pornit spre Salzburg, m-am plimbat puţin pe străzile oraşului vechi, am urcat la castel, am remarcat că se fac pregătiri pentru Festspiele, celebrul festival care ocupă o bună perioadă din vară (în timp ce la noi, încă de prin luna mai pe la instituţiile culturale începe să se cînte refrenul „vine vara, iar vara oamenii nu sînt interesaţi de cultură…“), după care am ieşit din Uniunea Europeană. În Elveţia.
Îmi vine să fac şi eu o notă informativă, precum dl Radu Cosaşu (dar mult mai seacă şi mai superficială). Şi o fac. Precizez că în timpul plimbărilor prin Viena şi Salzburg nu am auzit claxoane de maşini (nici nu erau prea multe maşini, căci transportul public funcţionează excelent, iar parcarea în oraş costă), nu m-a împins nimeni pe stradă sau la intrarea în magazin, oamenii erau relaxaţi şi zîmbitori şi păreau să-şi vadă realmente de treabă, pe autostradă nu mi-a „băgat“ nimeni farurile pentru că voia să meargă mai repede, la o benzinărie casierul mi-a spus surîzător că am de plătit 41 de euro şi un cent şi m-a aşteptat să mă scotocesc prin buzunare, după care, neavînd eu un cent şi dîndu-i 42 de euro, mi-a dat restul 99 de cenţi fix (tot surîzător, desigur), iar la altă benzinărie, unde aveam de plătit 39,99 de euro, casiera mi-a dat restul un cent şi a insistat să-l iau. De asemenea, ţin să adaug – asumîndu-mi eventualitatea de a mă face de rîs – că, incapabil de fior metafizic cum sînt, îmi imaginez şi eu Paradisul cum pot: bunăoară, dacă Acolo există transport public, cu siguranţă că a copiat modelul vienez. Vă mai informez că, la intrarea în Elveţia, poliţistul de frontieră ştia să combine, în vorbă şi în port, fermitatea, politeţea şi zîmbetul, ceea ce pentru mine a fost ca o aspirină cînd ai guturai – căci am avut de-a face, de-a lungul trecerilor mele prin vămi (cum care vămi? ale noastre, evident!), cu tot felul de priviri şmechereşti şi întrebări aluzive despre ce am în portbagaj, ba chiar şi, în anul de graţie 1997, cu întrebarea directă „ştiţi că n-aveţi voie să introduceţi în ţară cărţi cu conţinut religios?“, stîrnită de găsirea în portbagajul meu a unei ediţii italiene a Istoriei credinţelor… lui Eliade. Acelaşi poliţist elveţian vindea şi vignete pentru autostradă – ceea ce m-a făcut să-mi amintesc că, în România, am colindat odată vreo cinci benzinării pînă am găsit numita rovignetă. Scuzaţi comparaţia. Trecînd peste aceste fleacuri, închei mica mea notă informativă şi trec la un subiect mai serios.
● Am avut, la Lausanne, o controversă. Spuneam, într-un cerc de oameni cu dileme, că la noi televiziunile dau divertisment ieftin, că au pervertit publicul, l-au condiţionat, l-au făcut să creadă că asta e televiziunea, şi că asta are implicaţii serioase asupra societăţii şi spiritului public şi, implicit, asupra democraţiei. Căci – ştim asta – politicienii noştri sînt obsedaţi de televizor şi disperaţi să apară pe sticlă. Cineva mi-a spus că şi în Occident e la fel, că trăim în vremea televiziunilor comerciale, că peste tot e divertisment ieftin. E fatal. I-am răspuns că există o mare deosebire. În Europa de Vest („lumea liberă“, cum îi spuneam noi pînă în 1989) publicul a crescut odată cu televiziunea, a trecut firesc prin toate etapele ei de dezvoltare. Noi ne-am pomenit brusc (adică în cîţiva ani, ceea ce la scara istoriei se poate numi „brusc“) cu zeci de televiziuni distractive şi colorate, după ce, în anii ’80, am avut parte de două ore de transmisie pe zi, dominate de Ceauşescu şi de emisiuni propagandistice. Nu ştiam, carevasăzică, să ne uităm la televizor. Iar cînd am mai primit, pe nemestecate, şi sloganuri precum „te uiţi şi cîştigi“, ne-am lăsat seduşi de binefacerile ieftine ale televiziunilor. Avem o „democraţie TV“, care nu se va modifica decît dacă televiziunea-aşa-cum-o-ştim va reuşi să se schimbe sau va intra cu totul în criză (eu cred mai mult în varianta a doua). Se mai aude ceva de proiectul anunţat cu tam-tam de Dan Diaconescu de a deschide un OTV în Austria? Am fost convins încă de atunci că e o gogoaşă, dar, într-un fel, aş fi vrut să fie pus în practică, pentru a-mi verifica empiric ipotezele: bag mîna în foc că nu s-ar fi uitat nimeni la österreichischer OTV. Pînă una-alta, controversa mea din Lausanne s-a încheiat cu observaţia cuiva stabilit acolo: „dar în România există TVR Cultural“. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc că, de multe ori, nu ştim să preţuim ce avem. Din afară se vede altfel.
● Am urcat cu maşina pînă la Oberalppass şi am trecut, pe un drum perfect curăţat, printre zăpezi încă înalte, printre sate aruncate pe vîrfuri de munte, adormite cu totul după sezonul de schi încheiat, în aşteptarea turiştilor „de vară“. Paralel cu şoseaua trecea calea ferată. M-am gîndit, inevitabil, la „comandamentul de iarnă“ care îşi pierde nopţile în şedinţe cînd se pun cinci centimetri de zăpadă în Bucureşti şi la desele apariţii ale primarului Capitalei la TV, dînd asigurări că „s-au luat măsuri“. Vedeţi că ipoteza mea cu televiziunile nu e – totuşi – greşită?
Drumul înapoi este exact ca în Alecsandri: „mai lungă-mi pare calea acum, la-ntors acasă“. Mersul în coloană pe Valea Oltului, duminică după-amiază, şoferii „tari“ care depăşesc coloana pentru a cîştiga două minute (sau a-şi pierde viaţa), senzaţia că toată lumea se agită şi nimic nu merge, bărbaţii în pantaloni scurţi şi maiou ridicat peste burtă, care intră în benzinărie să-şi cumpere ţigări şi nu spun „bună ziua“, ci doar îi aruncă „fetei“ de la casă, pe un ton dezabuzat „dă-mi şi mie, păpuşă, un pachet de Kent d’alea uşoare“. Naţie vitală, cu potenţial. Dacă se fac autostrăzile şi reuşim să închidem televizoarele, vom fi pe cai mari.
______________________
Găsiţi aici poze din călătorie.
