Impasul educaţiei

Greva profesorilor riscă să se transforme într-un eveniment din care toată lumea va avea de pierdut: profesorii nu vor obţine cine ştie ce creşteri salariale, elevii au pierdut deja cîteva săptămîni de şcoală şi vor recupera materia superficial, Guvernul va rata ocazia de a ieşi onorabil dintr-un conflict de muncă diferit, în substanţă, de cel cu minerii. Iar societatea în ansamblu va mai pierde o ocazie de a-şi pune întrebări în legătură cu propriul viitor. La începutul tranziţiei, ne-am îmbătat adesea cu ideea că "la noi totuşi se face carte", că nici comunismul n-a reuşit să distrugă sistemul de învăţămînt, iar drept argument aduceam capacitatea rapidă de adaptare şi performanţele tinerilor noştri care mergeau să-şi completeze studiile în Occident: dacă ei reuşesc să fie acolo studenţi buni se cheamă că învăţămîntul nostru e performant. Cantitatea de informaţii vîrîte în capetele elevilor ni s-a părut criteriul suprem, mai ales în comparaţie cu "ce se face în Vest", unde elevii de-a patra nu se ocupă, ce-i drept, de teoria mulţimilor. În rest, în legătură cu şcoala a predominat, în mentalităţile noastre postcomuniste, o retorică de secol XIX, conform căreia dascălii trebuie să fie un fel de apostoli care ridică poporul către luminile ştiinţei şi culturii. Toate guvernele s-au purtat mai mult decît cinic cu profesorii: pentru că ei nu reprezentau o sursă de tulburări sociale şi de expediţii în masă în Piaţa Victoriei, precum minerii, au rămas "beneficiarii" unor salarii mizerabile. Imaginea publică a învăţămîntului s-a degradat, pentru că tranziţia a indus în mase ideea că succesul social e posibil şi fără prea multă carte: fotbaliştii care defilează în maşini scumpe, junele vedete feminine care vorbesc dezinhibat şi agramat despre ultimul model de silicon ori Gigi Becali care flutură teancul de dolari în faţa camerelor TV, au devenit, pentru mulţi tineri, modele de invidiat şi de urmat. Şcolile şi universităţile au căpătat, în mintea multor elevi şi părinţi, rolul de "ghişee de dat diplome": totul e să te vezi cu patalamaua în mînă, că pe urmă te descurci tu cumva... Iar potopul de universităţi private cu care ne-am trezit pe cap n-a făcut decît să întărească această senzaţie: dai banu', iei diploma. În ordine instituţională, deşi s-a vorbit enorm despre reformă, sistemul de învăţămînt a avut parte mai mult de experimente şi cîrpeli, lipsite de viziune pe termen lung. Şi, inutil să o spun, în materie de reformă educaţională chiar e necesară o gîndire pe termen lung, căci efectele schimbării se văd cu adevărat abia după ce măcar o promoţie a parcurs tot traseul "reformat", de la clasele primare pînă la universitate. Schimbarea manualelor, de exemplu, a fost o veşnică sursă de scandaluri ideologice (să ne amintim cum au fost puse la zid manualele de istorie şi de literatură considerate "neconforme" de apărătorii "duhului naţional") şi de tunuri economico-politice: în guvernarea trecută, a fost favorizată o editură care, culmea coincidenţei, tipărise afişele electorale ale partidului de guvernămînt. Din cauza excesivei vizibilităţi a scandalului manualelor, lumea a rămas cu impresia că în asta constă toată reforma: să-i pui elevului pe bancă alt fel de cărţi. Celelalte aspecte ale schimbării au fost, de aceea, mult mai puţin dezbătute. Logistic şi material, sistemul şcolar este o amestecătură de lumi şi epoci. La sate sînt şcoli rămase în alt secol, fără apă curentă şi încălzite cu lemne aduse de copii de-acasă, în timp ce în Bucureşti primarul Vanghelie se mîndrea, mai an, la televizor, cu termopanele unui liceu renovat sub ocîrmuirea sa. Există un proiect de conectare a şcolilor la Internet, dar în multe locuri din ţară elevii merg kilometri buni pe jos pentru a frecventa cursurile. Din punctul de vedere al resurselor umane, educaţia a suferit pierderi considerabile: foarte mulţi profesori buni au plecat din sistem, în căutarea unor slujbe mai bine plătite; absolvenţii de facultate intră în învăţămînt doar în lipsă de altceva; în mediul rural încă sînt multe posturi suplinite de personal necalificat; nivelul general de pregătire a profesorilor e în scădere, iar cariera didactică este nu doar neatractivă, dar şi presărată cu un parcurs birocratic (definitivat, grade didactice etc.) mai degrabă formal decît stimulativ pentru obţinerea performanţei. Pe scurt, sistemul educaţional este într-un grav impas. Şi, spre deosebire de finanţe, industrie ori mediu înconjurător, în materie de învăţămînt nici UE nu ne salvează: criteriile comunitare ţin mai degrabă de managementul general al învăţămîntului, nu de conţinuturile sale. Pe de altă parte, şi în ţările occidentale sistemele şcolare trec printr-o perioadă de dezorientare: din dorinţa de a fi mai adaptate la piaţa muncii, şi-au pierdut în bună parte capacitatea de a oferi o formaţie generală consistentă, elevii ies din şcoală "tot mai inculţi", educaţia morală se face mai mult cu televizorul, părinţii cu dare de mînă preferă şcolile private, profesorii francezi sau italieni se plîng şi ei de salariile mici în comparaţie cu alte domenii de activitate ş.a.m.d. Edgar Morin spunea într-un interviu că recentele tulburări din Franţa îşi au explicaţia şi în slăbiciunile sistemului educaţional, care nu reuşeşte să le transmită copiilor de imigranţi (dar, în bună măsură, nici francezilor get-beget) valorile fundamentale ale societăţii şi sentimentul apartenenţei la o anume civilizaţie. Expresie a disperării, greva profesorilor nu va duce, aşadar, la nimic. Eventuala obţinere a unor creşteri salariale nu va face decît să repare cît de cît comportamentul cinic faţă de profesori al tuturor guvernelor de pînă acum. Pe termen mediu şi lung însă, problemele rămîn aceleaşi.