Identitate şi şpagă
Pe la începutul mandatului său, fostul premier Adrian Năstase a declarat că trebuie să ne integrăm în Uniunea Europeană cu demnitate. A curs ceva cerneală pe această temă - mai ales că pe atunci încă aveau loc negocierile de aderare şi foarte mulţi au (sub)înţeles că trebuie să negociem cu demnitate, să nu ne lăsăm "duşi de nas", să nu înghiţim pe nemestecate tot ce ne propun birocraţii de la Bruxelles. Cuvîntul atît de nobil şi de cuprinzător, lansat de fostul prim-ministru, s-a tradus în chestiuni cît se poate de tehnice, pe care le cunosc cel mai bine fostul negociator-şef şi echipa sa de la Ministerul Integrării. Negocierile s-au încheiat în ultimul moment, cu tot felul de excepţii, clauze şi promisiuni - nu tocmai demne - din partea noastră. Acum zece zile, la Conferinţa Naţională a Multiplicatorilor de Informaţie Europeană (lemnoasă denumire - dacă mi se permite - dar n-avem încotro...), preşedintele Traian Băsescu a reluat tema mîndriei naţionale şi a lansat alt termen, aroganţa: "Nu văd nici un motiv ca noi, aici, acasă, să nu fim mîndri şi să nu intrăm cu o oarecare aroganţă în UE. O aroganţă a poporului român în raport cu cei care n-au nimic în plus faţă de noi". Termenul nu e foarte potrivit, căci aroganţa e conotată negativ: dicţionarele o definesc ca "mîndrie sfidătoare" şi "dispreţ faţă de cei din jur". Dar, în fine, am înţeles ideea: "Nu putem intra cu capul plecat". În retorica personală a preşedintelui, firescul situaţiei de a nu fi "mai prejos" decît alţii a devenit pretext pentru resuscitarea mîndriei naţionale. Intenţia e cît se poate de bună, dar contextul nu-l ajută: mă tem că opinia publică nu prea mai e atentă la aşa ceva, ci la inundaţii, la soarta Alianţei, la preţul benzinei ori la împăcarea istorică dintre Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin. Şi apoi, nici preşedintele însuşi nu a insistat pe tema mîndriei naţionale, îngrozit fiind de o cercetare care arăta că marea majoritate a cetăţenilor acceptă şpaga ca pe o fatalitate. Aşa încît, dl Băsescu a adresat concetăţenilor îndemnul de a nu mai da şpagă. Lăudabil îndemn, dar, ca filolog, îmi îngădui să-l avertizez pe dl preşedinte că e un proiect pe termen lung; va da rezultate în momentul cînd va intra cu totul în istoria limbii toată seria lexicală creată în jurul "problemei" de o tradiţie multiseculară: şpagă, atenţie, filodormă, filotim, mită, ciubuc, bacşiş, şperţ, cadou, pachet, cotizaţie, ruşfet, peşcheş, mîzdră, plocon, "ceva". (Numai ruşfet, mîzdră şi filotim sînt arhaisme; restul sînt în uz.) Plus expresiile "a da ceva", "a ieşi la interval", "a cotiza", "a se simţi", "a fi atent", "a-şi arăta recunoştinţa", "a mişca din urechi" etc. O astfel de tradiţie nu poate fi "deconstruită" doar printr-un îndemn prezidenţial. E fatal. "Demnitatea" şi "aroganţa" merită însă măcar cîteva comentarii în plus, căci 1 ianuarie 2007 bate la uşă. Utilizarea acestor termeni concentrează - cred - criza identitară în care ne aflăm şi pe care ameţeala tranziţiei nu face decît s-o amplifice. De unde ne poate veni, brusc, mîndria cu care să înfruntăm raportul de ţară şi statutul de viitori cetăţeni europeni? De cînd ne-am recucerit libertatea, ne-am dovedit prea puţin dispuşi să profităm de ea pentru a ne construi o identitate nouă şi legitimă. Ne vine greu să ne acceptăm aşa cum sîntem, balansăm enorm între stări contradictorii, ezităm între candoarea cu care aşteptăm laude de la "străini" şi autoflagelări exagerate prin care ne decretăm incapabili în absolut. Ne vine greu să acceptăm partea românească de Holocaust, dar sîntem convinşi că toleranţa noastră e "proverbială". Ne vine greu să admitem că deceniile de comunism ne-au aplatizat mental şi psihologic, dar sîntem convinşi că "românul e deştept" şi că am boicotat comunismul "din interior". Ne vine greu să recunoaştem că ne zbenguim zilnic, cu inconştienţă, în dispreţul propriilor valori, dar ne înfurie "imaginea proastă în Occident". Nu ştim să trecem, firesc, de la opinca strămoşească şi cheful cu ţuici la costum şi cravată cu zîmbet de societate şi să acceptăm că ambele fac parte din noi. Nu ştim, în fine, să legăm armonios trecutul de "apărători ai creştinătăţii" de prezentul construit pe alte coordonate decît sabia lui Ştefan cel Mare şi "pohta ce-am pohtit". Nu sîntem în stare să ne reprimăm bucuria mică de a-i fi bătut la fotbal pe "ei" ("România-Europa 9-2", titrau gazetele după ultimă rundă a cupelor europene) sau de a le fi spart topurile cu băieţii "noştri" de la O-Zone. Nu ştim încă să ne asumăm firesc relaţiile dintre "noi" şi "ei". Aşadar, de unde ne poate veni demnitatea? Cred că numai din perseverenţa civilizatorie. Paradoxal, putem redeveni mîndri că sîntem români numai după ce vom deveni europeni. După ce ne vom demonstra nouă înşine că sîntem în stare să funcţionăm la parametrii unei societăţi moderne şi civilizate, că sîntem în stare să ne asumăm standarde democratice normale nu doar de ochii lumii, nu doar "pentru imagine", ci pentru că într-adevăr credem în ele şi le resimţim ca "ale noastre". Deocamdată sîntem departe de aşa ceva, iar 1 ianuarie 2007 nu ne va schimba brusc. Ne vom lămuri dilemele identitare doar prin convieţuirea cu ceilalţi, doar prin integrarea în diversitatea europeană, care ni-i va face mai apropiaţi pe "străini" şi ne va scăpa de stereotipiile istorice şi de sentimentul excepţionalismului românesc în care ne încăpăţînăm să credem, pe faţă sau pe ascuns. Vom deveni demni cînd ne vom recăpăta firescul naţional, iar "demnitatea" va fi o valoare pe care o vom înţelege şi o vom exprima fără vorbe mari, doar din priviri. "Sîntem o naţiune puternică", a mai spus preşedintele. Putem fi, mă întreb, o naţiune firească?
