Iar moare cultura?
În epoca noastră marcată de televiziunile comerciale, "poporul" a preluat puterea prin intermediul telecomenzii şi a cerut "să se vadă pe sine" la TV, nu (doar) anchormen, moderatori, intelectuali şi showmen profesionişti. Au apărut aşadar nişte producţii în care protagoniştii erau oameni obişnuiţi: uneori puşi în situaţii-limită (precum în transmisiuni de tipul Survivor), alteori în situaţii de viaţă cotidiană (precum în emisiunile despre bărbaţi care îşi înşală nevestele, despre familii care fac "schimb de mame" etc.). Iluzia realităţii i-a dat publicului satisfacţia că a devenit cu adevărat personajul principal la TV şi pare să fi confirmat ideea lui Marshall McLuhan că, departe de a fi "pasiv" în faţa micului ecran, telespectatorul e activ, căci imaginile TV se derulează de fapt în el. Inutil să adăugăm că e doar o iluzie: emisiunile de tip reality-show conţin o mare şi rafinată tehnică a montajului, sînt "artefacte" extrem de elaborate, şi chiar şi formate de tipul Big Brother, unde totul pare a se desfăşura la vedere, nu sînt decît rezultatul unui complicat proces de re-fabricare a realităţii. Emisiunile de acest tip " plus marele număr de concursuri gen "şi tu poţi deveni vedetă" " au închis cercul şi sînt semnul clar al crizei finale prin care trece "televiziunea-aşa-cum-o-ştiam": telespectatorii au devenit protagonişti, se privesc "pe ei înşişi" cu problemele lor cu tot şi vor sfîrşi prin a se plictisi de această oglindire mediatică a banalităţii. Acelaşi fenomen " dar la altă scară şi cu alte mijloace " se petrece pe Internet, cu aşa-numitul Web 2.0. Oricine este un potenţial "producător de conţinut" pe care îl poate plasa în reţea. Prin intermediul unui blog, oricine poate deveni "autor", făcîndu-şi publice impresiile şi ideile, povestind ce a visat azi-noapte sau dacă micul dejun i-a provocat indigestie, comentînd filme şi cărţi, exprimîndu-şi opiniile politice ş.a.m.d. Prin Facebook şi altele asemenea s-au născut "reţele sociale" care îi pun pe oameni în legătură cu semeni de-ai lor care au idei, interese, pasiuni comune. Ori pur şi simplu îşi caută parteneri/partenere. De viaţă sau de sex. Prin asta (şi prin altele, multe altele), existenţa omului de azi "se mută" tot mai mult în reţea. Nu mai e vorba despre o simplă "dependenţă de Internet", ci de emoţii, trăiri, cunoştinţe ale căror surse şi resurse "vin" din reţea, nu din lumea reală. Google, invenţie genială a unor studenţi superdotaţi, Sergey Brin şi Larry Page, a apărut ca o "cheie universală", ca o tentativă de a ordona, clasifica, ierarhiza lumea haotică a Internetului, iar acum, prin optimizare permanentă, îşi asumă misiunea de a deveni "motorul de căutare perfect", care "înţelege exact ce vrei să spui şi îţi dă exact ceea ce vrei". În ultimă instanţă, Google ar trebui că devină "ceva la fel de inteligent ca oamenii, sau chiar mai inteligent" " spunea Larry Page. Inteligenţă artificială, aşadar, după cum declara celălalt fondator: "Cu siguranţă, dacă am avea toată informaţia lumii ataşată direct la creier sau un creier artificial mai deştept decît al nostru, am fi într-o situaţie mai bună" (interviu în Newsweek, 29 martie 2004, http://www.newsweek. com/id/148272). În noile circumstanţe tehnologice, era timpul să apară şi altfel de dezbateri, care să depăşească impasul celor vechi, axate pe disputa între "conţinuturi" şi reduse, practic, la opoziţia între "superficialitate" şi "cultură", între "divertisment lejer" şi "valori". Nicholas Carr, autorul unor cărţi despre noile tehnologii, a publicat în august 2008, în The Atlantic, un articol care a fost apoi îndelung comentat, pro şi contra: "Is Google Making Us Stupid? What the Internet is doing to our brains" (http://www.theatlantic.com/doc/200807 /google). Ambiţia fondatorilor Google de a crea inteligenţă artificială prin care să rezolve probleme altădată de nerezolvat este legitimă, crede Carr. Dar asumpţia lejeră că am fi într-o situaţie mai bună dacă ne-am putea conecta la creier toată informaţia lumii e greşită: "Sugerează credinţa că inteligenţa este rezultatul unui proces mecanic, o serie de paşi discreţi care pot fi izolaţi, măsuraţi şi optimizaţi. În lumea Google, în care pătrundem cînd sîntem online, nu prea e loc pentru indistincţia contemplării. Ambiguitatea nu e o poartă spre înţelegere, ci o defecţiune care trebuie reparată. Creierul uman e doar un computer depăşit care are nevoie de un procesor mai rapid şi de un hard disk mai mare". Efectele sînt aşadar asupra creierului uman şi asupra felului nostru de a gîndi. Iar Internetul în ansamblu predispune la lene intelectuală, la lectura de suprafaţă a unor texte scurte, doar pentru a culege din ele "informaţia optimă", şi distruge astfel lectura de profunzime. Şi, implicit, gîndirea profundă, în care un rol esenţial îl are contemplarea: "Lectura profundă pe care o promovează paginile tipărite este valoroasă nu doar pentru cunoaşterea pe care o asimilăm din cuvintele autorului, dar şi pentru vibraţiile intelectuale pe care aceste cuvinte le generează în minţile noastre. În spaţiile liniştite pe care ni le deschide lectura susţinută, concentrată a unei cărţi tipărite sau orice alt act de contemplare, ne facem propriile asociaţii, ne schiţăm propriile inferenţe şi analogii, ne construim propriile idei". Nicholas Carr vede în Internet cam aceleaşi efecte pe care le reproşa Giovanni Sartori televiziunii în cartea sa Homo Videns. Televisione e post-pensiero (Laterza, 1998; tradusă la Editura Humanitas în 2005): modificări antropogenetice, schimbarea felului de a gîndi, format timp de milenii pe baza activităţilor intelective ale scrisului şi cititului. Or, în zilele noastre, copiii devin "consumatori TV" înainte de a învăţa să scrie şi să citească, ceea ce în timp va aduce schimbări la nivelul speciei umane. (fragment din cartea Intelectualii şi mass-media, în curs de elaborare)
