Furnizorii de învăţămînt superior

Dacă vă (mai) închipuiţi că învăţămîntul universitar înseamnă, înainte de toate, întîlniri fericite între Magistru şi discipoli, prelegeri fascinante care umplu amfiteatrele, spectacol al ideilor şi al demonstraţiilor teoretice, dialoguri pasionante între studenţi şi profesori şi altele asemenea, sînteţi rugaţi să vă faceţi urgent un upgrade. Unul "de tip UE", desigur, căci şi în România se aplică Acordul de la Bologna (semnat în 1999) care ar urma să creeze "spaţiul universitar european". Nu vreau să spun, Doamne fereşte, că în Europa studiile universitare nu mai înseamnă toate cele de mai sus (şi încă altele), ci doar să constat că, pentru a face posibilă această extraordinară formă de transmitere a cunoştinţelor şi de edificare a elitelor numită Universitate, Uniunea Europeană are nevoie de o enormă birocraţie. Aşa încît, în zilele noastre, învăţămîntul universitar înseamnă şi altele: strategii şi proceduri pentru asigurarea calităţii; proceduri privind iniţierea, monitorizarea şi revizuirea Planului Strategic; structuri instituţionale, administrative şi manageriale - misiune, obiective şi integritate economică; syllabus-urile disciplinelor din planul de învăţămînt; lista acţiunilor de promovare a facultăţii/programului de studiu (afişe, pliante, publicitate media, acţiuni de promovare pe teren); accesibilitatea şi adecvarea resurselor pentru învăţare; deschiderea universităţii către mediul economic şi socio-cultural; Carta Universităţii; Codul de etică universitară. Acestea sînt doar cîteva dintre documentele care trebuie puse la dosar atunci cînd se acreditează o facultate, o universitate, un program de master etc. Căci - natural! - ele trebuie acreditate. Erau şi pînă acum. După ce, la începutul anilor ’90, o cascadă de universităţi private s-a revărsat peste dorinţa de învăţ a tinerilor români, după ce fiecare oraş mai acătării din provincie şi-a "tras" universitate unde au devenit rapid prof. dr. tot felul de notabilităţi locale (vă mai amintiţi de Nicolae Mischie, doctor în istorie? asta aşa, ca să dăm un "reper"...), s-a înfiinţat un Consiliu Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică (CNEAA), care a aplicat nişte criterii şi a acreditat încolo şi-ncoace. Universităţi private înfiinţate pe banii studenţilor plătitori de taxe şi care funcţionau în vreo casă de cultură orăţenească sau în vreun club luat pe gratis de la sindicate au devenit astfel onorabile. Unele şi-au făcut între timp sedii ori campusuri. Aşa se scrie istoria tranziţiei. Acum - cu ocazia intrării în UE - totul trebuie reacreditat, "în lumina" normelor europene. Şi - desigur - la o calitate europeană. Aşa că s-a înfiinţat Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţămîntul Superior (ARACIS) care, conform legii, "elaborează periodic metodologia şi standardele de acreditare pentru diferitele tipuri de programe şi furnizori de învăţămînt superior, care se avizează de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi se aprobă prin hotărîre a Guvernului"; şi, desigur - dar ce credeaţi? - "evaluează în temeiul standardelor şi al metodologiei aprobate prin hotărîri ale Guvernului, la cerere sau din proprie iniţiativă, şi propune autorizarea, respectiv acreditarea furnizorilor de învăţămînt superior şi a programelor lor de studii. Pe baza rapoartelor de acreditare, Ministerul Educaţiei şi Cercetării elaborează actele normative pentru înfiinţarea de structuri de învăţămînt superior". Şi mai are ARACIS nişte atribuţii şi în domeniul asigurării calităţii (de la a la m, pe http://www.aracis.ro/ obiective_ro). Existînd, aşadar, această nouă instituţie, "furnizorul de învăţămînt superior" numit Universitatea din Iaşi, de exemplu (cea mai veche din ţară), trebuie să fie reacreditat pe baza unui dosar copios, la fel ca şi una dintre "noile" universităţi private, cea a lui Aurelian Bondrea (tot de exemplu), fostul şef de cadre al învăţămîntului din vremea tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu. Tot aşa, "furnizorul" numit Universitatea Bucureşti (a doua ca vechime şi cea mai mare din ţară) trebuie să depună şi ea dosare consistente de reacreditare, la fel ca şi universitatea din Tgîrgu Jiu care l-a avut drept prorector pe prof. dr. Nicolae Mischie, mai cunoscut ca "baron local" decît prin activitatea sa universitară. Democratic, european, conform standardelor, metodologiei, procedurilor avizate, aprobate, şi-napoi la lume date: aceleaşi criterii pentru toţi. (Poate aşa se mai face curăţenie, îmi vine un gînd, dar se îndepărtează repede...) Cine evaluează şi acreditează? Evaluatorii ARACIS, desigur. Lista lor este, de asemenea, un amestec democratic de competenţe şi "competenţe", iar procedurile prin care se formează comisiile fac ca, de pildă, evaluarea unui master de istorie contemporană să fie făcută de un profesor de silvicultură de la Suceava, unul de medicină de la Tîrgu Mureş şi unul de economie de la Timişoara. Nu vă temeţi, ei nu "se bagă" în conţinutul cursurilor; evaluează acte, bifează respectarea procedurilor şi a standardelor academice. Pentru toate acestea, "furnizorii de învăţămînt superior" supuşi acreditării plătesc: de la 3.427 lei noi un "program specific de masterat sau doctorat" la 164.496 lei noi o "acreditare instituţională şi evaluare externă a calităţii universităţii". Sper ca, date fiind toate acestea - dosare cuprinzătoare (sute de pagini, de la actul de înfiinţare a universităţii pînă la analiza SWOT), proceduri, metodologii, standarde, comisii, consilii, avizări, aprobări - învăţămîntul superior românesc să intre, în sfîrşit, în Europa. Cu Bondrea şi cu umbra lui Mischie cu tot - dar ce mai contează, din moment ce standardele, procedurile etc. sînt respectate... Nu mă întreb - deşi tare îmi vine - dacă, supuse acestui proces de evaluare/acreditare, universităţile Harvard sau Princeton ar ieşi cu mult mai bine decît cele din Tîrgovişte sau Ploieşti. Constat doar că importăm din UE în primul rînd birocraţia universitară, mai adăugăm şi noi cîte ceva din încîlceala administrativă carpato-danubiano-pontică, creăm noi organisme ale statului care să avizeze şi să aprobe, astfel încît bietei autonomii universitare îi rămîne prea puţin loc. Iar "ideea de calitate" a venit tîrziu, cînd spaţiul universitar românesc era deja ocupat de un amestec imbatabil de lucruri bine făcute şi improvizaţii sinistre. Între timp, în unele ţări din UE se discută la ce rezultate a dus "implementarea" Acordului de la Bologna şi există nu puţine nemulţumiri. Dar noi vom afla asta peste cîţiva ani, după ce vom aplica toate procedurile...