Funar, Sarkozy şi ştirile

În timp ce la noi Senatul aproba, în unanimitate, o modificare la Legea audiovizualului prin care obligă posturile de radio şi televiziune să transmită, "în pondere egală, ştiri cu teme pozitive şi, respectiv, negative", preşedintele Franţei anunţa o amplă reformă a televiziunii publice. Subiecte "fierbinţi", care va să zică, pentru că în spatele lor se află relaţia dintre politică şi mass-media - o relaţie complicată, care stîrneşte dezbateri în orice ţară democratică. La noi însă nu e de dezbătut articolul de lege în sine. Aşa cum e formulat, arată doar o ignoranţă crasă, o nepăsare faţă de munca jurnaliştilor şi o pornire de Big Brother (acela din 1984 al lui Orwell, nu din programul TV): se întrevede că, de fapt, senatorii ar vrea să controleze nu ce fel de ştiri transmit jurnaliştii, ci "ce vede şi aude poporul". În plus, conţine o grosolană eroare logico-semantică: nu există teme pozitive sau negative în sine. Şi mai dovedeşte şi precaritatea gîndirii senatorilor români, la care totul e în alb-negru, fără nuanţe. Dar cred că deja facem o analiză mult prea sofisticată a unei prostii. Jurnaliştii şi organizaţiile lor au insistat suficient asupra aberaţiei şi i-au solicitat preşedintelui să n-o promulge. Mult mai puţină atenţie a fost acordată faptului că această prostioară solemnă, care vrea să "facă ordine" în peisajul ştirilor, a fost votată în unanimitate. Nu e înspăimîntător? Pentru mine este. În Senat se află nu doar Gheorghe Funar, dar şi oameni inteligenţi şi stimabili. Iată că ei pot vota, la grămadă, orice trăsnaie, orice giumbuşluc legislativ născut din frustrări, ignoranţă şi tupeu. După părerea mea, asta ar fi de dezbătut: în ce măsură putem avea încredere în forul legislativ al ţării, dacă prin el trec ca prin brînză asemenea aiureli culegătoare de "consens"? Mai ales că, la Camera Deputaţilor, legea primise vot negativ. Din păcate, după protestele legitime şi poantele pe tema pozitiv/negativ ale jurnaliştilor, subiectul s-a epuizat. Din cîte am văzut, singurul comentariu care încearcă să supună dezbaterii chestiunea instituţională, felul în care s-a ajuns la acest vot, poticnelile procedurale şi celelalte l-a scris Ioana Avădani pe blogul său (

). În rest, probabil că sîntem prea blazaţi cînd vine vorba despre parlamentari şi mult prea îndemnaţi să adoptăm atitudinea comod-mioritică de genul "păi, la ce te poţi aştepta de la ăştia?...). Francezii dezbat şi ei cu foc anunţul făcut de preşedintele Nicolas Sarkozy cu privire la reforma televiziunii publice. Două chestiuni agită spiritele: eliminarea publicităţii de pe canalele publice şi numirea conducerii televiziunii de către executiv. Prima chestiune este motivată prin dorinţa de a diminua dependenţa de "interesele comerciale", ceea ce teoretic ar trebui să ducă la programe de o calitate mai bună: în principiu, ar dispărea preocuparea pentru audienţă ("atrăgătoare" de publicitate), aşa încît producătorii s-ar dedica trup şi suflet calităţii, inventivităţii, conţinuturilor culturale şi educative. Paradis, nu alta. Practic, există riscul scufundării într-o blazare pe bani de la buget; mai mulţi bani de la buget şi din abonamente, dat fiind că încasările din publicitate nu vor mai exista. Dacă se găseşte mecanismul financiar adecvat, poate funcţionează: în Olanda, de pildă, canalele televiziunii publice nu îi costă nimic pe telespectatori, se consideră că Statul - tocmai pentru că încasează taxe de la cetăţeni - este dator să le ofere programe de calitate fără să le mai ia alţi bani pentru asta. Franţa însă nu e Olanda... A doua chestiune e încă şi mai sensibilă şi se spune că Sarkozy a fost sfătuit de către consilieri să nu anunţe deocamdată "marea schimbare": şeful televiziunii publice nu va mai fi numit, ca pînă acum, de Consiliul Superior al Audiovizualului, ci "de executiv". Şi, dat fiind că în sistemul semiprezidenţial francez preşedintele are atribuţii executive, inamicii lui Sarko au tras rapid concluzia că acesta vrea să îşi numească "omul lui" şi, astfel, să controleze televiziunea publică. Aici începe să funcţioneze "reflexul comparaţiei": un purtător de cuvînt a declarat că "aşa se întîmplă în alte ţări europene", de exemplu Italia, unde conducerea televiziunii e numită practic de majoritatea parlamentară. (Invers, în Italia, de cîte ori venea vorba, criticii sistemului dădeau ca exemplu Franţa, unde conducerea e numită de un organism independent, CSA...). Rămîne ca temerile că Sarkozy va influenţa televiziunea publică să fie confirmate sau infirmate. On vivra et on verra... Mă tem însă că - la altă scară decît "ştirile alba-neagra" ale Senatului român - şi francezii trec prea repede pe lîngă aspectul esenţial: în fapt, televiziunea publică franceză are nevoie de o reformă. De exemplu, Jean-Luc Wachthausen, şeful serviciului cultural de la Le Figaro (ziar prietenos cu Nicolas Sarkozy), aminteşte că, în 1989, "intelectuali de stînga, printre care Max Gallo şi Pierre Bourdieu", neliniştiţi de "decadenţa" televiziunii de stat, îi adresau preşedintelui François Mitterrand o scrisoare deschisă în care cereau "o reformă a finanţării televiziunii publice prin abandonarea publicităţii" (

). Aşadar, chestiunea e ceva mai veche şi e "transpartinică" şi "transideologică". E practică. Numai că şi la francezi, ca şi la români (deşi la alt nivel) există teama că politicienii vor să ia în stăpînire "jucăria" numită televiziune şi "să mintă poporul"... Politicienii vor asta, desigur (măcar unii dintre ei), aşa încît sînt foarte importante mecanismele prin care li se poate da peste mînă. Toată lumea dă ca exemplu BBC, cu sistemul său de 12 conducători neutri, cu o independenţă invidiată de toată lumea jurnalistică şi cu o audienţă remarcabilă. E inutil să ne facem iluzii: sistemul BBC e posibil doar în lumea britanică, e un "produs" al culturii britanice. Să "imiţi" modul de organizare şi funcţionare a BBC într-o altă ţară din Europa e ca şi cum ai vrea să rescrii Hamlet sau Regele Lear.