Frînturi despre comunicare

Eveniment. Săptămîna viitoare nu e a mea, nu e a voastră, şi nici a urmaşilor voştri. E "Săptămîna relaţiilor publice". A piarului - cum se spune în româna actuală - sau, dacă preferaţi, a PR-ului. E o profesie care a venit peste noi odată cu tranziţia şi - ca orice noutate - mai are destul pînă cînd se va aşeza cumsecade în matcă. Deocamdată, n-are un contur clar nici măcar din punct de vedere lingvistic: în uz există atît formele preluate cam brutal din engleză, cît şi expresia tradusă "relaţii publice"; cel care o practică se numeşte cînd "om de relaţii publice" ori "om de PR" (precum "om de cultură", "om de afaceri" etc.), cînd "piarist" ori, simplu "pi-ar". Există însă facultăţi de profil şi o asociaţie profesională şi - din cîte am auzit - există deja "şcoli de gîndire" şi dispute pentru supremaţie în interiorul teoreticienilor şi practicienilor breslei. Una peste alta, a devenit o meserie fără de care nu se mai poate: într-o lume a comunicării, orice firmă sau instituţie care se respectă are nevoie de aşa ceva. Ce fac aceşti noi profesionişti ai comunicării? Multe. Dar, în principal, organizează evenimente. Cînd lansezi un produs, cînd firma/instituţia îşi schimbă sediul ori e vizitată de vreun personaj marcant, cînd vrei să anunţi ceva important ori cînd n-ai nimic de spus, dar vrei să fii vizibil, "omul de PR" intră în acţiune. Dacă nu-l ai, apelezi la o firmă specializată, care îţi va preda totul "la cheie": îţi va găsi şi aranja sala, va invita oaspeţii şi presa, va planta la intrare nişte "hostese" (alt cuvînt care ne lipseşte!) cu fuste mini sau cu rochii lungi, apoi va elabora şi va trimite către cele patru zări un comunicat în care va anunţa ce eveniment nemaipomenit a avut loc. Datorită acestor profesionişti, cuvîntul eveniment (care însemna pînă mai ieri un fapt ieşit din comun) a intrat în uzul cotidian şi a căpătat o arie de aplicabilitate enormă: sîntem înconjuraţi de evenimente. Lansarea unei cărţi sau a unui nou model de şurub, o petrecere "de firmă" sau darea în folosinţă a unei noi maşini de capsat importate din Germania pot deveni în egală măsură, sub bagheta acestor maeştri de ceremonii de tip nou, evenimente de care Ţara trebuie să ia cunoştinţă. Iar pînă la Ţară, trebuie neapărat să afle o seamă de oameni care, după ce li se trimite invitaţia, sînt bătuţi la cap "personalizat" prin telefoane. În funcţie de nivelul de profesionalism al "omului de PR", telefoanele au rolul de a le cere pur şi simplu confirmarea participării sau, dimpotrivă, de a le rezuma conţinutul invitaţiei şi al evenimentului, de a le atrage atenţia că e ceva cu totul excepţional, de a-i dojeni în cazul că nu pot participa, de a insista pînă în pînzele albe că, mă-nţelegi, "trebuie să veniţi" şi "vă mai sun şi mîine, poate...". Cît despre comunicate şi invitaţii, deduc, din colecţia personală şi redacţională adunată în timp, că ele sînt de două feluri: profesioniste şi "reci" sau "profesioniste" şi calde. Cele dintîi sînt făcute după regulile din manualele americane (cu topică şi vocabular cu tot). Celelalte au şi cîte o contribuţie de "giantă latină" şi de familiaritate balcanică, prin formule de genul "vă invităm cu toată dragostea la..." sau "vă aşteptăm cu drag la...". Mai ales cînd sînt trimise pe mail, au şi alte inovaţiuni: pot începe cu "Salutare!", "Bună!" sau alte tipuri de captatio, dar se încheie invariabil cu deja clasica formulă "O zi bună!". Mailul permite, după cum se ştie, ataşarea unor documente, aşa încît uneori invitaţia/comunicatul se află "în attach", iar textul mesajului e simplu şi romglez: "vă rugăm să găsiţi ataşat..." (după please find... etc.). Alteori, textul începe cu o abundentă descriere a evenimentului sau a programului, iar pe la jumătatea paginii a treia afli că, de fapt, este vorba despre o invitaţie. În faţa complexităţii fenomenului, conştient fiind că profesionalismul încă se mai amestecă, în branşa relaţiilor publice, cu mişcările de amatori, bucuros că tranziţia ne-a înzestrat şi cu astfel de luceferi ai comunicării, urez succes deplin lucrărilor conferinţei anuale a oamenilor muncii din PR şi, dacă se poate, depăşirea sarcinilor de plan! Dezbatere. Ministerul Sănătăţii a publicat pe site-ul său de Internet un pachet de legi privind reforma în domeniu. Transparent, democratic şi conform legii, ministrul a declarat că supune dezbaterii publice legile cu pricina, urmînd să le îmbunătăţească în funcţie de propunerile venite dinspre "societatea civilă". Nu discut conţinutul legilor, ci ceea ce a urmat, adică "dezbaterea". Cetăţeanul obişnuit, fie el bolnav sau sănătos, a putut vedea la televizor o seamă de directori de spitale care s-au declarat nemulţumiţi că proiectul propune ca la conducerea spitalelor să se afle manageri, nu medici. "Contraargumentele" directorilor au fost diverse: proteste vehemente, procese de intenţie la adresa ministrului (cum că ar vrea să numească directori pe baza carnetului de partid), băşcălii cu aer morbid (dl Sorin Oprescu, de pildă, a spus că spitalele trebuie conduse de preoţi, "pentru a fi mai aproape în caz că..."). S-a recurs, desigur, la cuvinte mari şi comparaţii tari ("e mai rău ca pe vremea comunismului" etc.). Pe scurt, cetăţeanul obişnuit, care nu citeşte texte de lege pe Internet, dar se uită la televizor, a înţeles că "dau ăştia o lege" prin care îi schimbă pe directorii de spitale. Iar toată această suită de zgomote ar trebui să se numească "dezbatere publică". De fapt, nu este decît o (nouă) răbufnire a incapacităţii de a comunica eficient şi argumentat. Cei care ar trebui să se îngrijească de maladiile fiecăruia dintre noi se arată bolnavi de orgolii şi interese care le-au amputat orice urmă de discurs raţional. Convalescenţa postcomunistă e lungă şi grea.