Franța, sora mijlocie

Mai mult decît eşecul în sine al aderării la Spaţiul Schengen s-ar părea că ne amărăşte Franţa. Obişnuiţi ca „sora noastră mai mare“ să ne susţină aproape necondiţionat pe plan european, nu eram pregătiţi sufleteşte să încasăm un asemenea bobîrnac. 

E adevărat, nu doar Franţa se opune aderării României la Schengen, ci şi alte ţări. E la fel de adevărat însă că Franţa a dat tonul şi a „reînviat“ în acest scop parteneriatul franco-german. Iar politizarea Tratatului Schengen (care, la bază, era unul pur tehnic) este, de fapt, ultimul pas dintr-o serie de atitudini negative faţă de România. Este însă şi cel mai puţin important, dacă judecăm la rece. Intrarea în Spaţiul Schengen se va produce totuşi, mai devreme sau mai tîrziu – e vorba doar de o amînare. Dar, de pildă, atitudinea Franţei în problema romilor (ca şi alte chestiuni în care relaţiile franco-române s-au „răcit“), cu tot zgomotul creat, marchează mult mai puternic identitatea politică a României în UE. Dincolo de chestiunea în sine (pentru a cărei „rezolvare“ francezii au acţionat total neinspirat şi şi-au creat şi ei o problemă), contează mesajul: Parisul a transmis Europei că România nu e în regulă, nu-şi poate rezolva problemele, ba pe deasupra le creează dificultăţi şi celorlalte state din UE. Sigur că aşa este: ştim şi noi că avem probleme. Dar e cu totul altceva cînd o spune Franţa. 

Nu mai contează însă „cine are dreptate“. Mi se pare mai interesant că şi noi, şi francezii am ajuns la o abordare emoţională a problemelor. Noi trăim încă în mitul „relaţiilor privilegiate“. Şi nu pentru că avem, cu Franţa, un „parteneriat strategic“ (căci avem aşa ceva şi cu Italia, şi cu SUA...), ci pentru că aşa am învăţat la şcoală, de generaţii întregi. Tot românul are în minte cel puţin un stereotip legat de povestea de amor româno-franceză de-a lungul istoriei: că paşoptişii români au studiat la Paris, că Franţa a sprijinit Unirea din vremea lui Cuza, că literatura română „s-a inspirat“ din modelul francez, că boierii noştri vorbeau franţuzeşte (cu „furculision“ cu tot), că Generalul Berthelot (intrat în folclor ca „Burtălău“) ne-a salvat în Primul Război Mondial etc. etc. Toate acestea sînt, desigur, adevărate. Dar nouă ne-a intrat în cap că e definitiv şi irevocabil: privilegiaţi am fost, privilegiaţi vom rămîne. Bineînţeles că nu poate fi aşa cînd e vorba de relaţii politice şi, mai ales, cînd lumea globală de azi este atît de dinamică. 

Pe de altă parte însă, nici Franţa nu mai e ce-a fost. Noi o percepem, oarecum abstract, ca pe o ţară mare, puternică şi influentă în lume. Or, nu mai avem de-a face cu Franţa lui Napoleon al III-lea. Nici măcar cu a lui De Gaulle ori Mitterrand. Franţa lui Sarkozy pare dezorientată şi întoarsă spre ea însăşi. Aşteptat ca reformator, după mandatele plicticoase şi mediocre ale lui Jacques Chirac, actualul preşedinte francez se agită foarte mult, enervează multă lume pe plan intern şi joacă prost pe plan european. În plus, are un dar aparte de a stîrni controverse şi de a face declaraţii discutabile – ceea ce îl plasează pe aceeaşi „axă“ cu Berlusconi şi Băsescu. Parteneriatul franco-german – care, orice s-ar spune, a constituit ani la rînd motorul Uniunii Europene – e parcă mai şubred ca niciodată, Sarkozy părînd tentat mai degrabă de o „competiţie“ franco-germană. În presa franceză se citesc mai frecvent ca altădată comentarii demoralizate şi melancolice, lipsite de acel spirit fin care a făcut decenii la rînd din jurnalismul francez o replică vie şi simpatică la modelul de presă anglo-saxon. 

Dacă noi o percepem în continuare ca pe o mare putere a lumii, s-ar părea că Franţa însăşi are probleme în a-şi reconfigura propria identitate. Se obişnuieşte greu cu „mondializarea“, ţine în loc Uniunea Europeană cu politica sa agricolă costisitoare, vrea să joace în continuare un rol major în lume, dar nu mai ştie cum. Iar preşedintele Sarkozy, cu stilul său agitat, e cumva o sinteză a acestei stări confuze a unei Franţe care, în lumea de azi, tinde să devină (chit că îi e greu să se obişnuiască) o putere mijlocie. Şi, pentru România, o soră tot aşa.