Fabrici de diplome

"Legea Învăţămîntului propusă de ministrul Cristian Adomniţei este susţinută de sindicate, studenţi şi rectori" - ne anunţa, pe 9 septembrie, biroul de presă al ministerului. O victorie, care va să zică. Aproape "un consens deplin", cum obişnuia să spună fostul preşedinte Iliescu: reprezentanţii sindicatelor, ai asociaţiilor studenţeşti şi ai Consiliului Naţional al Rectorilor au dezbătut principiile legii, punct cu punct, la Costineşti, şi au căzut de acord. S-ar părea că, dată fiind această masivă susţinere, armonia deplină se va aşterne asupra învăţămîntului românesc, legea va pluti diafan prin Parlament, iar apoi se va pogorî asupra noastră, în sfîrşit, Reforma. Dar nu e aşa. Ministrul Cristian Adomniţei a scos la iveală pachetul de legi privind educaţia, imediat după ce Comisia Prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării a prezentat un raport care începea astfel: "Menţinerea actualului sistem de învăţămînt din România pune în pericol competitivitatea şi prosperitatea ţării. Acest sistem are patru mari probleme: este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate". Acest diagnostic grav era apoi argumentat pe parcursul raportului, cu fapte şi cifre, pe baza mai multor documente (studii şi rapoarte ale unor experţi, date statistice etc.). Ministrul Adomniţei l-a acuzat pe Mircea Miclea, preşedintele Comisiei şi fost ministru, că ar fi plecat de la minister cu documente cu tot şi, pasămite, le-ar fi utilizat abuziv în elaborarea Raportului. Acuzaţia a fost caraghioasă, dat fiind că documentele erau publice, dar a fost suficientă pentru a arunca discuţia în derizoriu. Apoi, ministerul a anunţat triumfător că proiectele de legi ale educaţiei sînt deja elaborate, deci raportul Comisiei Prezidenţiale ar fi inutil. Au urmat, după un ritual deja ştiut, "negocierile" cu liderii eternizaţi la conducerea sindicatelor din învăţămînt (nişte domni care tot anunţă cu voci grave, de ani întregi, că situaţiunea e catastrofală, că "ajuns cuţit os", dar în afară de cîte o grevă pentru mărirea salariilor, nu se zdrobesc cu activismul sindical), cu şefii unor organizaţii studenţeşti despre care nu se ştie cîţi membri au (deci cît sînt de reprezentative pentru suflarea studenţească) şi cu reprezentanţii Consiliului Naţional al Rectorilor (din care fac parte şi universitari de foarte bună calitate, şi figuri care au ajuns la gradul de prof. univ. pe scurtăturile tranziţiei sau cu ajutor de la partid). S-au negociat, în şedinţe interminabile, tot felul de lucruri - de la modul de alegere a rectorilor pînă la propunerea ministrului ca "funcţiile de conducere dintr-o universitate să nu poată fi ocupate de persoane care sînt rude de pînă la gradul IV" (aceasta din urmă, în mod surprinzător, primită cu entuziasm de sindicalişti şi studenţi, observă Melania Mandas-Vergu în Gândul). Între timp, probabil ca să-şi asigure o oarecare mediatizare, ministrul a anunţat unele "măsuri": eliminarea examenului de capacitate, transformarea primei clase de liceu în ultima clasă de gimnaziu şi alte asemenea chestiuni "vizionare". Şi uite-aşa, în două luni, s-a ajuns la comunicatul al cărui titlu l-am reprodus la începutul acestui articol. "Pupat toţi piaţa endependenţi." În acest răstimp, s-a ratat însă o mare ocazie: dezbaterea substanţială a raportului întocmit de Comisia Prezidenţială. În iulie, cînd a apărut, au fost cîteva comentarii prin presă şi cîteva mîrîieli televizate ale celor care nu sînt de acord cu duritatea diagnosticului. Şi atît. Dar diagnosticul este, în esenţă, corect, iar între timp au apărut noi argumente în favoarea lui: după ce ani în şir s-a deplîns finanţarea slabă a educaţiei, acum fondurile destinate renovării şi modernizării şcolilor au fost cheltuite doar pe jumătate, ceea ce arată o incapacitate cronică de administrare a sistemului. Concursurile de titularizare în învăţămînt arată, în fiecare an, că profesorii sînt tot mai slab pregătiţi (pentru că tinerii bine pregătiţi fug în continuare de învăţămînt). Managerii se plîng că studiile universitare nu sînt adaptate cerinţelor de pe piaţa muncii, nu formează competenţele necesare. Între mediul urban şi cel rural există încă diferenţe enorme de calitate a procesului educaţional şi a infrastructurii. Multe universităţi private au reuşit să se strecoare prin plasa procesului de acreditare şi acum funcţionează bine mersi cu acte în regulă, deşi calitatea lor e slabă. La fel s-a întîmplat şi cu multe universităţi de stat din provincie înfiinţate după 1990, pline de profesori care şi-au cîştigat titlurile cu două-trei cărţi proaste publicate la vreo editură locală. Şcoli prăpădite vedem la televizor în fiecare seară (dar numai la începutul lui septembrie, în restul anului ştiriştii noştri au alte priorităţi). Ş.a.m.d. Ştiu, există contraargumentul că, totuşi, absolvenţii noştri de vîrf urmează cu succes studii universitare, de master sau de doctorat la orice universitate occidentală. Dar tocmai aici e miezul problemei: învăţămîntul românesc este o aventură pe cont propriu, pe care elevii dornici să înveţe o duc pînă la capăt, mai ales cînd au şi norocul unor profesori care fac meseria din (şi cu) pasiune. Dar succesele doctoranzilor noştri de la Harvard sau Sorbona nu datorează prea mult sistemului. Sistemul e dator să producă o medie onorabilă, formată din absolvenţi care pot deveni buni cetăţeni şi buni profesionişti, înzestraţi cu anumite competenţe care să le fie de folos cînd intră pe piaţa muncii, cu un anume grad de cultură generală, cu un mod deschis de a gîndi şi de a privi lumea. Sistemul de învăţămînt actual nu poate garanta aşa ceva, societatea românească în ansamblu şi comunităţile locale sînt insensibile la asemenea valori şi nu vor, practic, să dezbată deschis situaţia: toată lumea s-a obişnuit cu ideea că şcolile şi universităţile sînt bune doar ca fabrici de diplome, că apoi "mai vedem noi"... A crede, în aceste condiţii, că prin legi noi se va face reforma sistemului e o iluzie. Deocamdată, învăţămîntul românesc încă mai consumă ultimele rămăşiţe ale sistemului întemeiat de Spiru Haret acum mai bine de o sută de ani. Mediocritatea noastră ministerialo-sindicală nu pare capabilă să furnizeze o viziune de ansamblu, ci se consumă în mărunţişuri precum mutarea clasei a IX-a la gimnaziu, modul de alegere a rectorilor etc. E puţin şi neadecvat pentru un învăţămînt "ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate". Oricum, începe şcoala...