Extremiştii noştri, extremiştii lor
Am trăit s-o vedem şi pe-asta. Alessandra Mussolini, nepoata Ducelui, este colegă de grup parlamentar european cu Daniela Buruiană şi cu ceilalţi peremişti "ai noştri", descinşi de sub pulpana unui fost poet de curte al Marelui Conducător. Face parte şi asta, fie că ne place sau nu, din efectele "Europei Unite". În anii â80, cînd Corneliu Vadim Tudor se dezlănţuia împotriva "Europei Libere" în paginile revistei Săptămîna şi îi dedica poeme femeii-savant Elena Ceauşescu, Alessandra Mussolini se bucura din plin de libertatea din Europa şi avea un alt concept despre feminitate, pozînd în ediţia italiană din august 1983 (apoi şi în cea germană, în noiembrie) a revistei Playboy şi emiţînd "cugetări" precum aceasta: "Cînd eşti actriţă, lucrezi cu corpul. Fiecare actriţă face topless şi lucruri dint-astea; trebuie s-o faci". În ciuda acestui "ideal al transparenţei" şi a faptului că mai avea o rudă celebră, pe mătuşa Sophia Loren, juna Alessandra n-a făcut mare lucru ca actriţă. Aşa că s-a apucat de politică, înscriindu-se în Mişcarea Socială Italiană (MSI), un mic partid cu descendenţă declarat mussoliniană, care pe la începutul anilor â90 încă îşi mai începea reuniunile cu salutul roman şi cu omagii aduse Ducelui, aşa cum, la noi, Corneliu Vadim Tudor şi ai săi îi aduceau omagii lui Ceauşescu. Numai că MSI s-a transformat, sub conducerea lui Gianfranco Fini, în Alianţa Naţională, un partid de dreapta onorabil, eliberat de trecutul fascist. Alessandra şi-a dat demisia din partid după ce Fini a făcut o vizită în Israel şi a condamnat public fascismul. La alegerile europene din 2004 a devenit europarlamentar în numele unui mic partid, Alternativa Socială, care în Italia nu prea contează. Acum, datorită intrării în UE a României şi Bulgariei, fosta playmate împărtăşeşte idealurile de transparenţă, suveranitate şi identitate cu francezii Le Pen şi Bruno Gollnisch (amîndoi condamnaţi pentru negarea Holocaustului), cu flamanzii din Vlaams Belang (fost Vlaams Blok, desfiinţat prin hotărîre judecătorească pentru că programul său extremist încălca principiile constituţionale din Belgia) şi, bineînţeles, cu rrromânii verzi şi bulgarul care au permis crearea unui grup parlamentar distinct al celor mai de dreapta politicieni europeni. Cum remarca un jurnalist francez, ironia soartei face ca Le Pen şi ceilalţi să fi reuşit constituirea unui grup tocmai datorită aderării României şi Bulgariei, după ce militaseră deschis împotriva extinderii Uniunii Europene. Din acest grup amestecat, Alessandra Mussolini e partea "cea mai soft", dacă se poate spune astfel: o mică oportunistă care, după ce şi-a exploatat înzestrările de la Mama Natură fără să ajungă cu adevărat actriţă (în ciuda "pilelor" puse de mătuşa Sophia), şi-a exploatat numele rămas de la bunicul Benito. "Ai noştri" sînt şi ei mici oportunişti, aflaţi încă la faza "dă-mi, Doamne, ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit": zic mersi că, din simpli spectatori la discursurile Tribunului, au ajuns ditamai politicienii europeni, cu diurna aferentă. Nucleul dur e reprezentat de francezii lui Le Pen (care cîştigă voturi de la muncitorii industriali speriaţi de şomaj şi de străinii care le iau locurile de muncă) şi de belgienii care vor separarea Flandrei de Valonia şi care deţin deja majoritatea în consiliul local din Antwerpen. Bineînţeles, toate aceste mişcări îşi vor menţine scopurile politice naţionale şi locale, pe care le-au exprimat suficient de vocal şi pînă acum; dar prin constituirea unui grup în Parlamentul European, ideile lor vor căpăta mai multă vizibilitate şi un teren de manifestare mai prielnic. Vor avea dreptul la mai multe minute de intervenţie în dezbaterile parlamentare, vor avea dreptul să propună teme pe ordinea de zi, vor beneficia şi de alte proceduri rezervate grupurilor şi, nu în ultimul rînd, vor primi un milion de euro din fondurile Parlamentului. Aparent, totul e în regulă: acestea sînt legile democraţiei, parlamentarii naţionalişti au fost aleşi prin vot (ca şi toţi ceilalţi), iar acuzaţiile de extremism nu pot avea consecinţe decît dacă sînt validate prin hotărîri ale justiţiei. În esenţă însă, unirea naţionaliştilor într-un grup compact (în ciuda harababurii ideologice şi politice din interiorul lui) va avea efecte pe termen mediu, mai ales că idealul construcţiei europene este în criză. În primul rînd, fiecare formaţiune din noul grup îşi va specula legitimarea europeană pe plan intern, în alegeri: vor căuta să-şi impresioneze electoratul insistînd pe ideea că, iată, pînă şi Europa îi bagă în seamă. Apoi, radicalismul antieuropean are şanse să facă pui şi în alte ţări, exploatînd tendinţele eurosceptice manifestate în diverse ocazii şi pe diverse subiecte: austriecii, de pildă, sînt cei mai nemulţumiţi de Uniunea Europeană, astfel încît Partidul Libertăţii, chiar fără Jorg Haider, poate oricînd să adune un număr tot mai consistent de voturi. Cu "prestigiul" dobîndit de prezenţa tot mai consistentă în Parlamentul de la Strasbourg, naţionaliştii de toate felurile se întorc acasă şi combat tocmai instituţiile europene care i-au legitimat. "România exportă naţionalism" - scria The Guardian după ce, datorită parlamentarilor din PRM, s-a putut constitui un grup parlamentar al naţionaliştilor. Nu-l exportă, el era deja acolo. Îl pune mai bine în valoare şi apoi îl re-importă, ca produs finit, ambalat şi lustruit europeneşte. De acord, "curentul" reprezentat de acest grup e deocamdată marginal. Dar simpla lui prezenţă în Parlamentul European e obscenă. E ca şi cum Elena Ceauşescu ar fi pozat în Playboy.
