Exerciţii de entuziasm
Am participat de curînd la o conferinţă cu tema „Întoarcerea în România a tinerilor cu studii în străinătate: modele de succes, oportunităţi şi provocări“, organizată de Fundaţia „Dinu Patriciu“. Cîţiva foşti bursieri ai fundaţiei, care urmaseră în străinătate cursuri de master sau de doctorat şi reveniseră în ţară, au vorbit despre experienţele lor, despre motivele care i-au determinat să se întoarcă, despre ce au de gînd în continuare.
În felul lor de a vorbi se întîlneau un soi de pragmatism bine temperat cu un fel de entuziasm foarte sigur de sine. Erau perfect conştienţi de rolul pe care l-a avut, în formarea lor, ocazia de a studia la facultăţi bune din străinătate, dar toţi au avut un cuvînt bun de spus şi despre şcoala pe care au făcut-o aici ori despre profesorii lor. Şi nu era nimic de complezenţă în faptul că ţineau să exprime un gînd pozitiv despre ce au învăţat în sistemul nostru de educaţie, altminteri atît de criticat. Observaseră direct avantajele şi dezavantajele de a trăi şi de a studia „aici“ şi „acolo“. Şi mi s-a părut că, la urma urmei, pentru ei nici nu mai e atît de relevantă distincţia între „în ţară“ şi „în străinătate“, din foarte multe puncte de vedere. Conectaţi şi adaptaţi la o lume deschisă, au trăit cu folos „experienţa interculturală“ şi au învăţat, dincolo de materiile de la cursuri, să-şi construiască viaţa şi profesia. Întorşi acasă, şi-au găsit de lucru în companii serioase ori şi-au deschis propria afacere. Dar partea interesantă abia de aici încolo începe. Pragmatismul bine temperat se manifesta în felul lor de a include, în proiectele lor de viitor, lumea în care trăiesc – sau, dacă preferaţi, comunitatea. „Sînt atîtea de făcut“ – au spus cîţiva dintre ei. Au cunoscut direct nişte societăţi normale, în care lucrurile funcţionează cum trebuie, în care detaliile vieţii de toate zilele sînt previzibile, în care mecanismele sociale sînt unse. Îşi dau seama că în România e greu, dar tocmai asta li se pare interesant şi provocator.
„Impredictibilitatea“ vieţii româneşti îi motivează, chiar dacă – recunoşteau ei sincer – e şi obositoare. Într-un fel sau altul, fiecare a spus cîte ceva despre „readaptarea“ la România (cu metehnele ei cu tot) după un an sau doi de viaţă într-o ţară decentă şi cumsecade. Dar – şi asta o spuneau simplu şi firesc, fără emfază – aici e „acasă“. Ştiu ce-i aşteaptă. Nu e uşor. Dar „şi la noi“ se pot face multe lucruri, şi în România se pot petrece acele schimbări care să ne ducă mai aproape de normalitate.
Am rezumat (subiectiv şi parţial, recunosc) o discuţie care a fost mult mai bogată şi mai nuanţată pentru că aceste exerciţii de entuziasm ale unor tineri valoroşi ar putea reprezenta, cred, una dintre sursele schimbării. Nu mi se pare că acei cîţiva absolvenţi care au participat la conferinţă sînt „excepţii“. Constat în ultima vreme în jurul meu şi alte resurse de potenţială normalitate: printre studenţi, printre voluntari din unele ONG-uri, ba chiar şi prin unele instituţii publice am întîlnit destui oameni pentru care diverse forme de implicare în binele public au devenit un lucru de la sine înţeles. Constat, de asemenea, că tradiţionalul discurs al lamentării naţionale îi enervează din ce în ce mai des pe mulţi oameni tineri – mai ales pe cei care au avut ocazia să trăiască ori să studieze în ţări occidentale. Nu mi se pare că ar fi vorba de „un nou paşoptism“ – adică de tineri cu studii în străinătate reveniţi în ţară să-şi lumineze poporul, ca pe vremea lui Kogălniceanu. Într-o lume globală nu mai e posibil aşa ceva şi nu mai e nici nevoie. Mai degrabă este vorba de „pata de ulei“ care se tot întinde, de oameni tineri crescuţi cu Internetul la îndemînă şi cu ochii deschişi spre lume, care au deprins cîteva principii şi standarde ale vieţii în societăţi modernizate şi vor să le aplice şi „acasă“, chiar dacă „sistemul“ le joacă feste ori încearcă să-i respingă.
Am mici temeri că unii dintre ei nu vor avea destulă răbdare şi tenacitate, că vor ceda în faţa rezistenţei căpoase a „societăţii“ sau nu vor reuşi să-şi ţină urechile la adăpost de cîntecul fatalist al sirenelor naţionale care abia aşteaptă să le susure în auz „v-am spus noi că n-o să meargă, România e altfel...“. Dar, pe de altă parte, am impresia că bulgărele a pornit şi, într-un fel sau altul, va creşte: dorinţa de normalitate are şanse să fie mai puternică şi decît fatalismul, şi decît „excepţionalismul românesc“ croşetat cînd pe faţă, cînd pe dos...
