Euro-Gigi şi bufonul Parlamentului

Gigi Becali are toate şansele să ajungă parlamentar european. Are şi intenţii în acest sens: a declarat de curînd că va candida la alegerile europene, dar apoi va renunţa la mandat, căci "nu stau eu pe cei şapte mii de euro pe care mi-i dau ei", şi se va întoarce să conducă ţara. Pînă la conducerea ţării mai e ceva drum, dar pînă în Parlamentul European este un pas pe care nu mă îndoiesc că patronul stelist îl va face, mai ales că - în afară de popularitatea sa crescîndă - are tot felul de ajutoare, ştiute sau nu. Pînă acum, era pitorescul întruchipat, personajul numai bun de imitat la "Cîrcotaşi", aducătorul de audienţă pe la televiziunile mari şi mici şi obiectul de studiu al intelectualilor şi liderilor de opinie care au şi forjat conceptul "becalizarea României". Acum distracţia se apropie de sfîrşit. Nu pentru că România ar urma să fie "becalizată" - nici asta nu ne iese pînă la capăt -, ci pentru că, dacă va ieşi europarlamentar, se va întoarce pe cai mari, europeni, şi va cîştiga un rol mai important în discursul public şi politic. Există un precedent, în Italia, din care am putea învăţa cîte ceva (dar, desigur, avem alte priorităţi). Pe la începutul anilor ’80, un tînăr cam frust, care vorbea "popular" şi cam poticnit, a fondat la Milano Liga Autonomă Lombardă, visînd la autonomizarea Lombardiei. A fost ales senator în 1987 pentru că discursul său, bazat pe ideea că Lombardia este altceva a fermecat suficienţi alegători cu o identitate regională puternică. "Il Senatúr" (aşa i se spune şi acum, în dialect lombard) a început să ţină în Senat discursuri fruste, presărate cu expresii care la televizor erau acoperite de bip-uri, despre necesitatea ca Nordul să se separe de Sud. Era luat în rîs de unii (convinşi că o asemenea trăsnaie e imposibilă, nu numai pentru că unitatea statului italian e trecută în Constituţie, dar şi pentru că poporul ţinea foarte mult la această unitate), com¬ b㬠tut cu jumătate de gură de alţii, ironizat de intelectualii fini pentru vorbele sale din topor, pentru mitocănie, pentru incapacitatea de a vorbi (mai ales cînd era furat de "idee") în ita¬ liana literară, în care amesteca termeni dialectali. Una peste alta, era un fel de bufon al Parlamentului. Ambiţios şi hotărît, omul nostru n-a dat două parale pe ce se spunea despre el, le-a zis vreo două de la obraz intelectualilor şi şi-a văzut de idealuri: a reunit diversele mişcări provinciale în Liga Nordului şi a ajuns astfel, în 1994, la vreo 8% din mandatele parlamen¬ tare, intrînd în primul guvern de coaliţie condus de Berlusconi. L-a trădat, a guvernat apoi în coaliţia de centru-stînga, apoi iar cu Berlusconi. Contextul i-a fost favorabil: după scandalul mani pulite, clasa politică veche s-a prăbuşit, făcînd loc descurcăreţilor, mass-media a avut, ani la rînd, subiecte de ironie şi de scandal din apariţiile sale publice, liderii de opinie şi intelectualii l-au tratat de sus şi l-au combătut în editoriale, stîrnind într-o parte a alegătorilor simpli, care nu respingeau limbajul cu porcărele şi greşelile de gramatică, compasiunea pentru victimă ("ce-au cu bietul om deştepţii ăştia?"). Dar dincolo de "faptele" sale politice, Umberto Bossi (căci despre el este vorba) a inundat spaţiul public italian cu un discurs plin de toxine: mai întîi ideea secesiunii Nordului (din care voia să facă "Republica Padana"), apoi atacuri împotriva Uniunii Europene şi a monedei euro, apoi diverse "condimente" populiste, xenofobe, antisemite. (De pildă, cînd pe clădirea RAI s-a scris cu spray Juden Raus şi alte lozinci împotriva lui Paolo Mieli, evreu, mare jurnalist, fost director la Corriere della Sera, care urma să fie numit preşedintele televiziunii publice, a fost întrebat de jurnalişti cum comentează; la început a spus că Mieli "şi-a meritat-o", pentru că "ne-a criticat", iar cînd a fost acuzat de antisemitism a recurs la un refren cunoscut: "Eu? Dar bunicul soţiei mele a salvat mulţi evrei în timpul războiului..."). Între timp a ajuns, desigur, şi europarlamentar. Nu face mare lucru în Parlamentul European, dar "validarea europeană" i-a crescut, desigur, cota în ţară. Din promotor al specificului regional, a ajuns purtătorul unui naţionalism populist, antieuropean, antiintelectual şi resentimentar (nici astăzi nu-i iartă pe cei care i-au ironizat cîndva greşelile de gramatică). Deocamdată, Gigi Becali are un context politic favorabil: dezorientarea partidelor politice democratice, lipsa lor de identitate ideologică, absenţa unor lideri politici noi şi convingători (dublată de compromiterea unora dintre cei vechi) îi deschid "cavalerului luminii" un drum destul de neted. Aderarea la Uniunea Europeană nu va aduce, imediat, lapte şi miere la robinetele poporului, astfel încît discursul eurosceptic şi re¬ fugiul alături de cei care-i iubesc lăcrămos pe "românaşii noştri" vor prinde aripi noi. Ironiile şi punerile la punct de prin presa serioasă îl vor face pe Becali şi mai popular printre cei care nu iau în seamă greşelile gramaticale şi vorba poticnită, în schimb sînt convinşi că omul "spune adevărul" şi e "de-al nostru, dintre noi, pentru noi". Iar dacă legea pentru alegerile europene va ieşi aşa cum este proiectată acum de către "sistemul transversal al partidelor româneşti", astfel încît fiecare partiduleţ să aibă pe cîte cineva la Strasbourg (căci, nu-i aşa, "toţi sîntem români"...), Euro-Gigi e deja pe rampa de lansare. Restul îl "rezolvă" mass-media.