Etichete şi păcăleli
Cîteodată, am impresia că aderarea la Uniunea Europeană este privită - mai ales de către politicieni, dar şi de opinia publică în general - doar ca o chestiune de imagine. Pe de o parte, data de 1 ianuarie 2007 alimentează speranţele tuturor că, în sfîrşit, vom intra în rîndul lumii şi, în consecinţă, imaginea României în Occident va deveni automat mai bună. Pe de altă parte, cele 13 luni rămase pînă atunci scot din lada de vechituri reflexul de a "raporta cifre de plan" umflate: să-i convingem pe europeni că stăm bine, că am "bifat" ce ne cer, pe urmă mai vedem noi. Dacă aderăm la 1 ianuarie 2007, vom avea, e adevărat, unele beneficii de imagine: ne vom "schimba" poziţia pe hartă şi pe tot felul de tabele statistice (de la "ţări non-UE" la "ţări UE"), parlamentarii noştri vor avea un rol activ în dezbaterile politice europene (nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău, dar, mă rog...), vom putea trece frontierele prin porţile pe care scrie "EU countries", investitorii şi agenţiile de rating ne vor privi cu ochi mai buni, şi alte asemenea detalii care, luate la un loc, nu sînt de lepădat. Vom avea, cu siguranţă, efecte pozitive în imaginea despre noi înşine: ne vom simţi mai aproape de buricul lumii, ne vom mai alina complexul de perdanţi ai istoriei, uitaţi la marginea lumii bune, ne vom simţi occidentali cu acte-n regulă. Dar în mass-media şi în opinia publică a ţărilor occidentale, modificările de percepţie vor veni mult mai greu, pentru că în "marele public" avem nu atît probleme de imagine, cît de cunoaştere: se ştiu prea puţine lucruri despre România. Şi apoi, să nu uităm că, şi printre ţările UE, există unele cu o imagine bună şi altele cu o imagine proastă: Italia, de pildă, a fost asociată cu Mafia, cu instabilitatea politică şi cu terorismul de stînga în anii '70, în anii '90 cu procesele de corupţie, iar astăzi e singurul stat din Europa Occidentală cu presă "parţial liberă", din raportul Freedom House. În conştiinţa "europeanului de rînd" însă, Italia este, dintotdeauna, ţara capodoperelor artistice, a rafinamentului gastronomic, a plăcerii de a trăi şi a vacanţelor de neuitat. Imaginea pozitivă creată în timp n-a putut fi tulburată nici de frecventele căderi de guvern, nici de veşnicele lupte cu Mafia. Mi se pare important să înţelegem că intrăm în Europa cu toate ale noastre, şi bune, şi rele. Beneficiile de imagine vor exista, dar vor fi extrem de subţiri în absenţa unei cunoaşteri mai bune. Iar pentru a ne face cunoscuţi mai bine, e nevoie de timp. Deocamdată, eticheta de ţară coruptă este, probabil, cel mai greu de contracarat. În orice caz, problema corupţiei este semnalată în termeni clari în toate rapoartele Comisiei Europene, în declaraţiile mai tuturor politicienilor europeni ş.a.m.d. Raportul lui Pierre Moscovici, aprobat săptămîna trecută de Comisia pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, a reluat-o în termenii cunoscuţi deja de ani întregi. E inutil să ne imaginăm că vom scăpa de această etichetă exportînd mai multă cultură sau organizînd degustări de vinuri româneşti la ambasadele din Bruxelles sau Londra. Oficialii europeni au ajuns să ceară, în termeni direcţi şi deloc diplomatici, să prezentăm cîteva mari cazuri de corupţie rezolvate. Mă tem însă că oficialii români nu "traduc" tocmai exact acest mesaj. Noi credem că dacă "dăm legaţi" vreo cîţiva parlamentari şi înalţi funcţionari publici, "ne-am scos". Drept pentru care în ultima vreme aflăm de la ştiri despre cîte un deputat necunoscut urmărit penal pentru vreo găinărie cu un teren sau cu un butic. Nu spun că astfel de cazuri n-ar trebui rezolvate, dar marile tunuri tind să se piardă în neantul istoriei, ca şi soarta conturilor lui Ceauşescu şi multe alte mistere ale tranziţiei. Şi, mai ales, nu se simte impulsul de a demonta sistemul corupţiei, cu ramificaţiile sale politico-economice. Există doar tendinţa de a livra, rapid, un inventar de cazuri cît de cît spectaculoase, pentru a crea senzaţia că bolovanul anticorupţiei s-a pus în mişcare. Cred însă că simpla "umflare" a raportărilor nu rezolvă mare lucru: ne furăm căciula, aşa cum făceau şefii de CAP-uri şi responsabilii de partid judeţeni cînd raportau "sus" cantităţi enorme de grîu la hectar, să fie pe placul lui Ceauşescu. De fapt, oficialii UE cer o schimbare de atitudine generală faţă de corupţie: ceea ce e greu de înţeles pentru cetăţenii unei ţări occidentale, în care statul de drept chiar funcţionează, este pasivitatea, convieţuirea noastră fatalistă cu problema corupţiei generalizate, felul în care ne ascundem după deget şi găsim justificări. S-a creat impresia că "UE ne cere corupţi pe tavă". Or, adevărata problemă este că noi - politicieni, magistraţi, răzeşi, tîrgoveţi, popor - nu numai că nu sîntem suficient de insistenţi în a demonta corupţia, dar ne-am şi obişnuit cu ea, o luăm ca pe un dat. Şi, în sinea noastră, abia aşteptăm să-i fentăm pe occidentali, ca să ne vedem cu biletul de intrare în UE în buzunar. În acest context, declaraţia preşedintelui Traian Băsescu (şi încă făcută în străinătate), cum că România nu va mai accepta să fie etichetată drept ţară coruptă, este înduioşătoare ca încercare de a mai drege busuiocul demnităţii naţionale, dar total inadecvată; să presupunem că mîine dimineaţă domnii José Manuel Baroso, Pierre Moscovici, Olli Rehn şi Jonathan Scheele ar declara solemn, în cor, că nu vor mai vorbi despre corupţia din România: s-ar rezolva ceva prin asta? Evident, nu. Dar mă tem că mulţi dintre noi ar fi tentaţi să-şi şoptească, în barbă, "hai că i-am păcălit; spre UE, cu toată viteza înainte"...
