Dragi femei şi stimaţi domni…

O broşură distribuită, la mijlocul lunii martie, membrilor Parlamentului European le recomandă funcţionarilor instituţiei un "limbaj neutru" din punctul de vedere al genului, în redactarea documentelor. În primul rînd, ar trebui eliminaţi termenii "doamnă" şi "domnişoară", pentru că se referă la starea maritală a femeilor, deci sînt "sexişti". Pentru a păstra, totuşi, o oarecare notă de respect, se recomandă folosirea numelui întreg pentru adresarea către o femeie. De asemenea, se oferă înlocuitori pentru acele denumiri de profesii care, în limba engleză, conţin man (athlete pentru sportsman, political leader pentru statesman) şi se cere evitarea altora (policeman, fireman, salesman etc.). Se acceptă, totuşi, midwife (moaşă), pentru care în engleză nu există echivalent masculin. (Limba română e mai "corectă politic", căci are şi "mamoş" " deşi nu e chiar totuna...) Există în broşură şi o secţiune rezervată aplicării acestor măsuri în diversele limbi europene, acceptîndu-se, de la caz la caz, excepţii. Care va să zică, funcţionarii PE au încercat să împace capra corectitudinii politice, adusă cu barca de peste Ocean, cu varza diversităţii culturale şi lingvistice pe care instituţiile europene o clamează la tot pasul. N-au reuşit. Presa britanică a fost prima care a reacţionat. Daily Telegraph a comentat cu ironie broşura pusă în circulaţie de secretarul general al Parlamentului European Harald Romer (ultimul său act înainte de a ieşi la pensie) şi a lansat chiar o campanie printre cititori pentru a refuza "eliminarea termenilor de politeţe" pe care Europa ar vrea să o impună tuturor statelor membre. Pe forumul ziarului, un cititor a ajuns chiar să exclame "we want our country back!", parafrazînd celebra frază a doamnei Margaret Thatcher, care îşi cerea înapoi contribuţiile la bugetul UE ("we want our money back!"). Chiar dacă Daily Telegraph s-a grăbit întrucîtva să tragă concluzii (căci broşura nu conţine norme şi obligaţii, ci doar "recomandări", şi nu pentru deputaţi, ci doar pentru personalul birocratic), problema nu e doar o ştire de fapt divers. În spatele unei astfel de iniţiative stau ani întregi de dezbateri despre egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi necesitatea de a exprima această egalitate şi prin intermediul limbajului. Cînd se dezbătea, de pildă, proiectul de Constituţie europeană, socialiştii din Comisia pentru egalitate de şanse a PE erau foarte preocupaţi ca în redactarea textului constituţional să apară clar alternanţa masculin/feminin, astfel încît să fie limpede că se referă deopotrivă la cetăţenii-bărbaţi şi la cetăţenele-femei. Prezenţa tot mai intensă a femeilor în viaţa publică şi accesul lor la demnităţi au făcut ca limbile să se adapteze, uneori, de la sine, la noile realităţi: germana a "inventat" femininul Kanzlerin ca echivalent al lui Kanzler, cînd în funcţia de cancelar a ajuns o femeie, italiana a creat, pentru Presidente, femininul Presidentessa etc. Astfel de adaptări sînt fireşti, dar ele se fac în ritmurile de funcţionare a sistemului limbii " uneori în ani şi decenii. Alteori însă, limbile "refuză" să se schimbe atît de repede şi păstrează cu încăpăţînare formele consacrate de decenii şi secole. Dacă în SUA corectitudinea politică a fost efectul unei lungi perioade de discriminare (faţă de femei, dar şi faţă de negri) şi privea doar limba engleză, importul mecanic al acestei ideologii şi încercarea de a o aplica la Babelul european creează monştri lingvistici şi erodează un întreg fond cultural. Conservatorii britanici s-au revoltat pe bună dreptate împotriva acestui atac faţă de formele de politeţe. Politeţea este marcată cultural, de la o ţară la alta şi de la o limbă la alta, şi contribuie la construcţia identitară. Iluzia că acest edificiu complicat poate fi re-construit prin decret au mai avut-o, în secolul trecut, doar dictatorii. Mussolini a încercat să impună folosirea pronumelui de politeţe voi (ca fiind "mai popular") în locul pronumelui Lei (resimţit ca "prea aristocratic"), iar Ceauşescu a vrut să impună tovarăş/tovarăşă în loc de doamnă/domnule, dar şi retribuţie în loc de salariu (căci acest din urmă termen era "prea capitalist" şi sugera exploatarea omului de către om). Evident că n-au reuşit nici unul, nici celălalt, şi nu din motive "pur" lingvistice, ci din motive culturale: înlocuirea mecanică a unor cuvinte ar presupune renunţarea la o întreagă cultură a relaţiilor interumane, la un întreg bagaj de civilizaţie fixat în timp, şi ar duce la o totală dezorientare a individului în raport cu ceilalţi. Şi nu e vorba de o poziţie tradiţionalistă aici, mai ales dacă avem în vedere diversele culturi europene. N-au reacţionat doar conservatorii britanici (care sînt, nu-i aşa, de dreapta), ci şi unii reprezentanţi ai stîngii italiene (căci în Italia eticheta şi bunele maniere au în continuare un preţ, pe deasupra ideologiilor). Chiar şi ziarul comunist L’Unit