Două cazuri de plîns
S-a pus taxă la trecerea podului Feteşti-Cernavodă şi lamentaţia naţională a prins din nou glas. "Nici Ceauşescu n-ar fi îndrăznit aşa ceva", scrie un cititor pe forumul unui ziar. E tînăr, probabil. Căci pe vremea lui Ceauşescu exista respectiva taxă, cu care plăteam, chipurile, bucata de autostradă dintre cele două localităţi. Şi a rămas aşa pînă acum cîţiva ani. "O să fim nevoiţi să creştem tarifele", spun şoferii de maxi-taxi. E normal: trăim " totuşi " în capitalism, aşa că preţurile nu mai sînt fixe şi decise de Stat, ci merg în sus sau în jos, după cum e piaţa. "Ne costă", au spus cetăţenii indignaţi. E adevărat, aşa cum ne costă şi altele. "Uniunea Europeană nu va lăsa lucrurile aşa", a declarat, în fine, şeful unei asociaţii a transportatorilor, care a depus plîngere la Comisia Europeană, pe motiv că această taxă încalcă Tratatul de aderare a României la UE. E un caz tipic pentru "România europeană". Orice încercare de a introduce o regulă, o taxă, o măsură oarecare stîrneşte bombăneli, agitaţii şi o lungă zeamă retorică, urmate neapărat de invocarea Uniunii Europene ca un fel de zeiţă izbăvitoare a cărei menire e să ne apere pe noi, cetăţenii necăjiţi, de "ăştia": miniştrii, administratorii, primarii, prefecţii " adică tot ce reprezintă autoritatea Statului. Cu alte cuvinte, atunci cînd se simte gîtuit de hidra birocratică şi iute vărsătoare de noi taxe şi impozite a Statului, cetăţeanul român face apel la o structură birocratică încă şi mai şi " Comisia Europeană. În cazul de faţă, de exemplu, reprezentanţii Companiei Naţionale de Autostrăzi spun că taxa nu încalcă regulile UE şi că s-ar fi consultat cu Comisia Europeană înainte de a o introduce. E un tip de taxă pentru lucrări speciale (poduri, tuneluri) care se aplică şi în alte ţări. Aş! Cine-i crede? Sînt convins că mii de concetăţeni indignaţi sînt gata să jure că "aşa ceva numai la noi se poate întîmpla", fără să aibă neapărat habar despre "cum e la alţii". Iar dacă depui mărturie (cazul meu, de-un paregzamplu) că ai plătit taxe de pod şi în Olanda, şi la podul cel mare care traversează marea între Danemarca şi Suedia, reacţia vine iute: "păi, dom’le, se compară?...". Adică, mă-nţelegi, pentru o mîndreţe de pod scandinav am plăti noi (lasă că statul danez şi cel suedez merită, că-s serioase!), dar pentru frîntura asta de pod peste Dunăre să plătim "ca să fure ăştia banii?...". Un amestec de neîncredere ţărănească valahă în tot ce vine de la Stat şi de şmecherie postcomunistă televizată ("tre’ să ai tupeu că altfel nu te descurci...") duce la această stranie relaţie între nişte cetăţeni şi Statul lor: pe de o parte, cetăţenii sînt nemulţumiţi de Stat şi l-ar vrea altfel, "ca în Europa"; pe de altă parte, cînd Statul nu face nimic altceva decît fac şi altele, cetăţenii sînt subit buşiţi de un plîns copilăresc: "n-am fost consultaţi", "n-avem bani", "nu e drept", "UE, cui ne laşi?". Invocarea "zeiţei UE" este strigătul suprem, dovada vie a faptului că nu ştim să ne "înţelegem" cu propriul Stat şi că rămînem încremeniţi în parafraza după "Statul sînt eu": la români, "Statul sînt ei". "Ăştia." Nişte străini. Să recapitulăm. S-a făcut "marea alianţă" între PSD şi PD-L, s-a instaurat Guvernul, după care s-a trecut la treabă: mai întîi au apărut la televizor preşedintele, premierul şi diverşi miniştri să ne asigure că nu vom fi afectaţi de criză, apoi s-au inventat diverse agenţii guvernamentale ori s-au reconfirmat cele moştenite de la guvernul precedent. Asta pe lîngă niscaiva ministere noi (precum cel al Tineretului şi cel al Turismului; no comment). După care, s-a aflat " totuşi " că dumneaei criza va poposi şi pe meleagurile noastre, aşa încît s-a scos şi soluţia din căciulă: împrumut la FMI. Unul dintre "personajele" obsedante ale tranziţiei din anii ’90, Fondul Monetar Internaţional, şi-a trimis aşadar din nou contabilii la Bucureşti să ne verifice registrele de casă, facturile şi banii strînşi la ciorapul naţional. Deunăzi, domnii contabili au revenit şi au cerut ferm reducerea cu vreo 20% a personalului din agenţiile guvernamentale şi celelalte entităţi ale administraţiei publice. Acelea cu care se luptă premierul de atîtea luni (ce-i drept, o face mai mult la televizor decît în realitate) să le ia din sporuri şi din cumulul salariu-pensie. Bineînţeles, se ştia de multă vreme că avem un aparat funcţionăresc şi administrativ prea mare şi prea costisitor, dar ai noştri au crezut că "ţine". Reprezentanţii FMI n-au făcut decît să spună că "aşa nu mai ţine". Gravitatea cu care preşedintele şi premierul au apărut la televizor să anunţe (ca şi cum ar fi fost ideea lor) că vor să se ia la trîntă cu hidra birocratică a fost de toată frumuseţea. Au vrut, probabil, ca poporul să nu bage de seamă că "străinii" (adică instituţiile internaţionale, în care cetăţenii au mai multă încredere decît în ale noastre, conform sondajelor) ne-au prins iar cu treaba nefăcută. Şi-au asumat, aşadar, reducerea aparatului administrativ cu 20%. Imaginea contează. Reprezentanţii FMI oricum pleacă, iar pînă vin din nou în control, o să avem alegeri prezidenţiale şi după aceea poate se va schimba şi Guvernul. Şi, oricum, dacă ai ajuns şef de stat sau de guvern, nu merită să-ţi baţi capul mai mult cu un popor care, de la Conu’ Leonida încoace, vrea de la Stat doar pensii bune pentru toţi. Şi, desigur, lege de murături...
