Democraţia de gaşcă

Aşadar, alegerile pentru Parlamentul European s-au amînat. Este singurul lucru sigur şi care va rămîne neschimbat între ziua cînd scriu acest articol şi cea în care va apărea. În rest, confuzia e atît de mare încît ne putem aştepta la orice. Au fost, în mare, două tipuri de reacţii faţă de decizia premierului Tăriceanu (care au preluat, mai mult sau mai puţin, argumentaţia pro sau contra a partidelor politice). Unii au considerat că am dat un semnal prost Uniunii Europene, că am ratat primul act politic important de după aderare - şi anume desemnarea în mod democratic a reprezentanţilor noştri în Parlamentul European -, că am dat încă o probă de imaturitate politică şi democratică, demonstrîndu-le celor care cereau amînarea aderării noastre la UE că au avut dreptate: nu sîntem "copţi" pentru Europa, din cauza nepăsării cu care ne afundăm în daraverile de clopotniţă ale politicii valahe. Alţii au spus că, dimpotrivă, nu e o problemă amînarea alegerilor, ţara e - totuşi - guvernată, importantă e clarificarea crizei politice, iar dacă alegerile ar fi avut loc pe 13 mai, ar fi fost parazitate (şi, deci, "falsificate") de disputele interne: tocmai pentru a ne dovedi "copţi" pentru Europa, trebuie să ne rezolvăm întîi daraverile de clopotniţă, şi apoi, îmbrăcaţi frumos şi cu un aer solemn, să purcedem la alegerea europarlamentarilor. E inutil să ne mai punem problema cine are dreptate: faptul e consumat. Mi se pare însă folositor să observăm cîteva lucruri despre modul în care a avut loc această amînare, despre procedurile la care recurg cele mai înalte instituţii ale statului. Căci simpla amînare a alegerilor n-a transmis Europei nimic nou: doar că Guvernul României nu-şi respectă propriile angajamente, ceea ce Europa ştie de mult. Căci nu Comisia Europeană ori Parlamentul European fixaseră data de 13 mai, ci Guvernul nostru, după consultări cu partidele politice. Semnalele cu adevărat proaste - foarte proaste, mizerabile chiar - sînt transmise de modul în care a avut loc amînarea, ca şi de funcţionarea principalelor instituţii ale democraţiei noastre. Ordonanţa de amînare a alegerilor a fost publicată în Monitorul Oficial fără să fie contrasemnată de ministrul Justiţiei şi de ministrul de Interne. Un comunicat al Ministerului Justiţiei susţine chiar că ordonanţa ar fi ilegală. Sîntem în plină aberaţie: îi spunem Europei nu doar că am amînat alegerile, ci şi că am făcut asta pe colţul mesei, cu o hîrtie semnată pe jumătate, că "aşa a vrut şefu’". Iar la români, nu procedurile legale sînt importante, ci cum hotărăşte şefu’. E vina procedurilor, pentru că sînt complicate. De exemplu, preşedintele trebuia să semneze revocarea din funcţie a ministrului de Externe în treizeci de zile; n-a făcut-o, iar premierul l-a reclamat la Curtea Constituţională. După care, preşedintele a spus că o făcuse deja "de luni", dar a vrut să mai vorbească o dată la telefon cu fostul ministru, de-aia a întîrziat. După care, Camera Deputaţilor a zis şi ea că aş!, decretul semnat a venit abia marţi la ora 13,30, dar n-a fost trimis la Monitorul Oficial. Nu e complicat? Nu-i mai simplu să "iasă şefu’ pe televizor" şi să dea cu vorba? La fel a fost şi cu participarea preşedintelui la şedinţa de Guvern. O zi întreagă, preşedintele şi premierul şi-au trimis scrisori (deschise!) hamletiene, polemizînd pe articole de Constituţie: a participa sau a nu participa la şedinţă. Apoi au ieşit şi unul, şi altul "pe televizor", fiecare ţinînd-o pe a lui: Băsescu că a fost, Tăriceanu că n-a fost, a vorbit doar cu miniştrii... Şi totuşi, lucrurile merg înainte. Curtea Constituţională a ajuns un fel de cabinet de consultanţă juridică - e sesizată cînd de premier, cînd de vreun ministru, cînd de vreun partid, să se pronunţe asupra multor lucruri în care "fiecare o ţine pe-a lui", să "traducă" legea fundamentală pe înţelesul politicienilor. Iar în acest timp, instituţiile democraţiei româneşti - Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia - au un comportament "personalizat", după umorile liderilor, penibil în ochii politicienilor europeni (obişnuiţi cu respectarea regulilor, a procedurilor şi etichetei instituţionale), care arată că încă nu avem o democraţie adevărată, bazată pe instituţii solide şi funcţionale. Avem o democraţie de gaşcă, în care totul depinde de "ce vrea şefu’". Şi avem şi şefi care nu ştiu exact ce vor, dar se detestă unii pe alţii. Şi asta li se pare o "bază" suficientă pentru a lua decizii.