De la

Devastarea cimitirului evreiesc din Bucureşti (cu zeci de monumente funerare distruse definitiv şi două sute puse la pămînt) a fost la început, pentru mass-media, un fapt divers, bun de plasat între accidentele de maşină şi copacii căzuţi din cauza furtunii. Ar fi rămas definitiv aşa, dacă nu ar fi reacţionat cîţiva comentatori şi editorialişti români şi dacă nu ar fi existat ecouri internaţionale. Autorităţile au reacţionat greoi şi bîlbîit. Purtătorul de cuvînt al Poliţiei Capitalei a spus, iniţial, că după primele cercetări nu există elemente care să indice un act de antisemitism. Ulterior, a spus că nu poate oferi detalii, întrucît ancheta e în curs de desfăşurare. Cum de a ştiut că nu e antisemitism înainte să fi găsit vreun vinovat? Şi de ce mai întîi a prezentat un fel de concluzie ("nu e antisemitism"), iar apoi nu a mai putut spune nimic, deşi ancheta înaintase? E un "mister" demn de metodele miliţiei de pe vremuri, care deseori pornea ancheta cu concluzia deja trasă... La nivel mai înalt, premierul, ministrul Justiţiei şi cel de Interne au solicitat rapid o anchetă - au acţionat, aşadar, conform atribuţiilor. În afară de mesajele de compasiune şi solidaritate (pe care le scriu şi le trimit serviciile de protocol, pentru că aşa se cuvine), preşedintele n-a găsit cu cale să exprime şi altceva. Îmi amintesc că, anii trecuţi, cînd în Franţa, Italia şi Germania au avut loc incidente care erau departe de amploarea acestuia, preşedinţii celor trei ţări au apărut în public exprimînd mesaje de condamnare. Preşedintele nostru, care apare la televizor destul de des pentru a da tot felul de mesaje, n-a considerat de cuviinţă, de această dată, să se exprime în public, direct, despre devastarea cimitirului. Ceea ce, evident, nu înseamnă că ar fi antisemit (cum a fost acuzat de un jurnalist de la Haaretz pentru gafa de a fi spus că Siria se învecinează cu Palestina). De fapt, nici nu era obligatoriu ca preşedintele să se pronunţe asupra acestui caz. Dar era bine ca, de la înălţimea funcţiei sale şi cu aura de încredere de care se bucură în rîndul cetăţenilor, Traian Băsescu să fi exprimat cîteva cuvinte de condamnare a unor asemenea acte (indiferent de concluziile anchetei). Preşedintele ar trebui să fie, în astfel de ocazii, instanţa ale cărei cuvinte au greutate şi relevanţă în spaţiul public şi comunică simplu, eficient, dezaprobarea instituţiilor statului faţă de astfel de manifestări. Între timp, poliţia a găsit vinovaţii: nişte elevi de gimnaziu care voiau să facă un filmuleţ şi şi-au creat astfel "decorul". Rămîne o întrebare cum de cîţiva puştani firavi au reuşit, la repezeală, demolarea cu metodă a atîtor monumente de piatră (o echipă de lucrători zdraveni ar avea mult mai mult de furcă!) doar de dragul unei distracţii de cîteva minute. Dar, pînă la proba contrară, să acordăm încredere rezultatelor anchetei. Am putea spune, aşadar, că nu e antisemitism, e doar distracţie stupidă şi iresponsabilă: n-au fost desenate zvastici, n-au apărut inscripţii împotriva evreilor etc. Conform legii, e (doar) profanare. Şi cu asta, ştirea despre ce s-a întîmplat la cimitirul evreiesc din Şoseaua Giurgiului poate reveni la categoria "fapt divers", nu? Nu. De-abia de aici încolo ar trebui să dezbatem ce se întîmplă, de fapt, cu antisemitismul în România. Într-o presă obsedată de "imaginea ţării" şi care operează nepermis de des cu generalizări ("românii sînt aşa", "România face şi drege" etc.), s-a ajuns rapid la întrebarea: "este România antisemită?". Evident, nu, au răspuns reprezentanţii comunităţilor evreieşti. Întrebarea însă nici nu trebuia pusă. Nu există ţări antisemite sau filosemite, în întregul lor. Fenomenul antisemitismului e complicat şi îşi găseşte căi foarte perfide în a se afirma. Care sînt aceste căi, care sînt semnele profunde ale existenţei atitudinilor antisemite în România, ce forme discursive îmbracă aceste atitudini, ce mijloace educaţionale pot preveni extinderea intoleranţei (care, în unele grupuri de tineri, este în creştere - fie că e vorba de minorităţile etnice, de unele grupuri sociale sau de stiluri de viaţă neconforme "majorităţii"), cum se aplică legile în cazurile de intoleranţă, rasism, antisemitism - iată ce ar trebui discutat. Există, fără îndoială, la unii dintre concetăţenii noştri unele mentalităţi antisemite, bazate pe vechi stereotipii şi prejudecăţi. Sondajele arată că mulţi cetăţeni nu doresc să aibă drept vecini evrei, ţigani sau homosexuali. Faptul că în România a existat Holocaust încă nu este acceptat de majoritatea populaţiei. Toate acestea - şi încă altele - alcătuiesc un fundal de "convingeri" care pot crea monştri. În cele mai multe cazuri, totul începe aşa: cu o "distracţie" stupidă pe seama unor lucruri care altora, diferiţi de "noi", le sînt dragi. Atîta timp cît refuzăm să discutăm deschis despre antisemitism şi despre toate formele de intoleranţă care ne înconjoară, drumul de la "distracţie" la dramă e mai scurt decît pare.