De ce nu sîntem pregătiţi pentru UE?

În limba italiană (de a cărei expresivitate mă declar definitiv sedus) există un cuvînt foarte simpatic: il guastafeste. Literal, se traduce prin "stricătorul de sărbători" sau "stricătorul de petreceri". Dincolo de semantică, termenul are, în uzul italienilor, conotaţii şi nuanţe care îl ridică la rangul de concept: tipul cam mofluz, dar lucid, cam antipatic, dar cu picioarele pe pămînt, care, atunci cînd toţi se veselesc, printr-un gest sau printr-o vorbă le aduce aminte de vreo trebuşoară care nu le justifică prin nimic veselia. În cinstea raportului de ţară şi a veştii bune (de care nu mă mai îndoiam de mult) că vom adera la UE pe 1 ianuarie 2007, îmi asum rolul de guastafeste şi reamintesc, pe această cale, că încă nu sîntem pregătiţi să devenim o ţară europeană modernă. Şi nu numai pentru că încă mai avem probleme cu pesta porcină ori cu lupta împotriva corupţiei, cum scrie la raport. Nici pentru că nu avem capacitatea de a "absorbi fondurile europene". Acestea sînt chestiuni tehnice pentru care se pot găsi soluţii tehnice, aplicabile în timp, inclusiv prin folosirea experienţei altor ţări. Dacă privim lucrurile pe fond, cum spun politicienii, cred că nu sîntem pregătiţi să intrăm în UE pentru că România nu este încă o societate europeană modernă. Nimic nu funcţionează, în România, ca un sistem coerent, bazat pe reguli clare şi pe valori asumate. Un caz recent ar trebui să ne pună pe gînduri, pentru că are semnificaţii dincolo de consecinţele sale imediate. Destituirea cu felicitări Teodor Baconsky a fost destituit, pe nepusă masă, din funcţia de secretar de stat la Ministerul de Externe, aparent în urma reducerii generale a posturilor de secretar de stat. Alte explicaţii n-au fost, în afară de cea oferită de destituitul însuşi: s-a preferat eliminarea din schemă a cuiva care nu avea carnet de partid. Formal, lucrurile sînt în deplină regulă: premierul îi numeşte pe secretarii de stat şi îi poate destitui după criterii stabilite de executiv sau de coaliţia de guvernămînt: putem raporta la Bruxelles că "instituţiile statului funcţionează". Dar şi în acest caz, şi în multe altele, lucrurile nu pot fi privite doar formal şi instituţional, ci trebuie acordată întîietate fondului. Teodor Baconsky este unul dintre cei mai buni diplomaţi pe care îi avem. Comentînd destituirea sa, ziarele au insistat asupra performanţei sale celei mai vizibile: vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în care - ca ambasador la Sfîntul Scaun - a avut un rol major. Ceea ce este perfect adevărat, dar incomplet: competenţa în diplomaţie se exprimă şi se verifică în timp, prin consecvenţă, adesea prin gesturi mici şi neştiute de public, şi doar rareori "iese în scenă" cu rezultate spectaculoase precum vizita Papei. Or, Teodor Baconsky şi-a ilustrat competenţele şi dincolo de acest eveniment de excepţie. La Vatican (ştiu din surse "de la faţa locului") era considerat cel mai bun ambasador pe lîngă Sfîntul Scaun. (Iar să fii ambasador la Vatican - un stat special, cu reguli speciale, cu un protocol complicat şi o ţesătură politico-diplomatică extrem de complexă - înseamnă mai mult şi altceva decît să fii ambasador într-o capitală "obişnuită".) La Lisabona (tot din surse "de la faţa locului") era văzut drept cel mai bun ambasador din capitala lusitană. De la Vatican a fost retras înainte de termen pentru că se schimbase Guvernul, iar noua putere îşi avea "oamenii săi"; de atunci, relaţiile României cu Sfîntul Scaun au recăzut în mediocritate. De la Lisabona a venit pentru a contribui, din Centrală, la noua politică externă a României. Dar dincolo de faptele în sine care-i marchează cariera şi dincolo de competenţele "strict" tehnice, Teodor Baconsky aduce în diplomaţie o alură intelectuală şi un stil rar întîlnite în zilele noastre chiar şi printre diplomaţii unor ţări mai răsărite decît România. Există mulţi diplomaţi competenţi, dar foarte puţini diplomaţi cu stil. Mi s-a întîmplat să cunosc unul singur care impresionează deopotrivă prin anvergura intelectuală şi prin competenţele "strict" tehnice şi care, practic, se identifică deplin cu nobleţea şi stilul acestei profesii: Sergio Romano, istoric şi profesor, fost ambasador al Italiei la NATO şi la Moscova, figură respectată a vieţii intelectuale italiene şi om de un rafinament rarissim. Pe scurt: un astfel de diplomat este destituit pur şi simplu. Nu rezultă că ar fi greşit cu ceva ori că nu mai era bun pentru postul respectiv, dimpotrivă: şi-a făcut treaba foarte bine. Astfel încît Guvernul nostru ar putea patenta o formulă originală pe plan mondial: destituirea cu felicitări. Voioşi, în UE Poate că legătura între acest "caz" şi aderarea la UE e cam ocolită: în definitiv, ocupaţiunea noastră mintală e, de multă vreme, numărul steguleţelor roşii şi galbene. Şi totuşi, cred că "ocolul" nu e inutil. Această destituire spune ceva nu despre cariera unui diplomat (căci, n-am nici o îndoială, Teodor Baconsky îşi va urma vocaţia), ci despre o chestiune (prea) răspîndită în România: lipsa de reguli şi criterii, desconsiderarea meritelor şi a competenţelor. Societăţile liberale occidentale sînt construite (şi) pe meritocraţie, plasarea oamenilor în anumite posturi (ori destituirea lor) are sens. La noi, deocamdată, nu: voia întîmplării sau falsele criterii sînt mai puternice. Or, Uniunea Europeană se bazează pe criterii şi pe reguli (uneori prea multe şi prea sofisticate). Avem o voioşie în a încălca regulile care, pe termen scurt, ne menţine într-o serioasă incompatibilitate cu UE.