De ce cu buldozerul?

Într-un ziar care nu se adresează sindicaliştilor, pensionarilor săraci ori şomerilor, ci dimpotrivă, persoanelor cu venituri peste medie, părţii celei mai dinamice şi mai deschise a societăţii, un articol despre demolarea teraselor din Herăstrău începe aşa: "Caracatiţa şi somonul afumat ar putea să nu mai aibă acelaşi gust pentru unii. Mai precis, pentru clienţii restaurantului Casa di David, local învecinat cu Lacul Herăstrău şi - mai nou - cu vreo două mormane de moloz. Aşa le-au lăsat angajaţii primăriei, reprezentanţii Ťclasei muncitoare» care au smuls săptămîna aceasta, fără pic de milă, podele lustruite de pantofi de lux". O scurtă analiză de text ne arată că, dintr-o întorsătură de frază, se creează o opoziţie între "clase sociale": pe de o parte bogăţia clienţilor, pe de altă parte sărăcia "clasei muncitoare" care a demolat terasa; pe de o parte caracatiţă, somon şi pantofi de lux, pe de alta moloz şi podele smulse "fără milă", într-o atitudine justiţiară. Fragmentul e tipic pentru felul în care a fost tratat în mass-media subiectul teraselor din Herăstrău: ca un "act de dreptate", ca un fel de triumf al legalităţii în faţa şmecherilor îmbogăţiţi. În realitate, n-a fost decît un fel de haiducie administrativă, făcută mai degrabă pentru a-i construi noului primar al Capitalei imaginea de om ferm şi hotărît în aplicarea legii. Trec repede peste faptul că situaţia a două terase dintr-un parc (fie el şi celebrul Herăstrău) nu e o decît o ştire de interes local, care nu merită atîta spaţiu la televiziunile naţionale şi atîtea articole în cotidienele centrale. Mai important mi se pare stilul acestei acţiuni prea mult mediatizate. Aşadar, faptele sînt următoarele: administraţia oraşului descoperă că proprietarii teraselor nu au actele în regulă şi decide revenirea la legalitate prin eliminarea din peisaj a "obiectelor" cu pricina, pentru a reface spaţiul verde pe acea bucăţică de parc. Se aduce argumentul că, potrivit legii, Herăstrăul e un parc istoric şi este interzisă amplasarea de construcţii pe el. Pînă aici, totul e legitim. Infernul e făcut însă, cum se ştie, din detalii. Se descoperă că patronii respectivi nu aveau contracte de cîţiva ani (iar acest lucru e folosit pentru amplificarea indignării civice: "Vai, dar cum de a fost posibil?... Bine că a venit un primar nou şi hotărît..."), că au primit mai multe somaţii etc. Desfiinţarea teraselor este, deci, cu atît mai necesară şi mai urgentă. Iarăşi legitim, veţi spune. De acord. Numai că, de aici încolo, regulile şi faptele seci se combină nefericit cu atitudinile haiduceşti şi cu jumătăţile de adevăr. Contractul e o înţelegere între părţi. Una dintre ele - reprezentată de patroni - s-a "descurcat" în toţi aceşti ani şi a păstrat terasele fără contract, iar acum e pedepsită. Cealaltă parte - reprezentată de primărie - n-a întreprins nimic în aceşti ani sau a "înghiţit" situaţia, iar acum se dă justiţiară. Patronilor li se ia tot, în uralele mulţimii însetate de dreptate, în timp ce funcţionarii de la primărie care au ars gazul în tot acest timp şi au consimţit la ilegalităţi nu păţesc nimic. Dinspre partea aceea, s-a spus că "se aşteaptă demisia" unui director. Atît?! Atît. Nu se face o anchetă internă, nu se impută nimănui sumele care ar fi trebuit să intre în conturile municipalităţii în toţi aceşti ani din chiria terenurilor pe care se aflau terasele? Bag mîna în foc că nu. Şi nu vrea nimeni să-i informeze pe cetăţeni pînă la capăt de ce responsabilii din primărie i-au lăsat pe patroni să-şi vadă de treabă fără contract? Au făcut-o pe bani sau aşa, din milostenie ori de dragul bucureştenilor care voiau să stea seara la o bere pe malul lacului? Nu vom şti, probabil, niciodată. Pentru că, în România, preocuparea pentru imagine este mai importantă decît grija pentru transparenţă. Scopul a fost atins: poporul a putut vedea la televizor o nouă pagină din lupta Statului împotriva capitaliştilor putrezi. Ideea că oamenii care fac bani trebuie, la un moment dat, pedepsiţi ("gata, le-ajunge, au strîns destul!") a apărut cu suficientă claritate. Elementul central în toată această punere în scenă este buldozerul: cu ajutorul cameramanilor TV, cetăţenii pot vedea cum tăvălugul legalităţii striveşte neregulile. Mi se pare însă că toată această desfăşurare de forţe (jandarmi, buldozer năvălind peste construcţii etc.) nu este decît o dovadă jenantă a faptului că, în România, legalitatea nu poate fi impusă civilizat, riguros, calm. Buldozerul este metafora felului nostru de a face politică: după ce dorm pe ei ani la rînd ori iau şpăgi pentru a închide ochii, administratorii şi politicienii noştri sînt loviţi brusc de sentimentul raderii din temelii a neregulilor şi nu ştiu să facă asta decît violent, cu participarea obligatorie a televiziunilor. Sentimentul nu durează mult şi revin la somnul lor cointeresat pentru alţi cîţiva ani. De acord, terasele funcţionau ilegal. Dar ilegalitatea e consecinţa faptului că acele locuri au fost atribuite de administraţie (pe veresie, pe cumetrie sau la voia întîmplării) anumitor oameni. Aceştia le-au exploatat, profitînd de "blîndeţea" sistemului. Acum, ei sînt eliminaţi din joc, dar sistemul nu dă semne că ar dori să se schimbe. Iar pentru noi, cetăţenii, rămîne o dilemă. Putem să avem, într-un parc, în mod civilizat şi legal, terase şi restaurante, eventual printr-un parteneriat public-privat, făcut cu cap şi cu bun-gust? În Herăstrău, oricum, mai sînt astfel de stabilimente. Ce se va întîmpla cu ele, dat fiind că e un "parc istoric"? Din cîte am văzut, în Villa Borghese din Roma (tot "parc istoric", şi încă cum!), pe malul lacului Léman din Geneva, pe malul Dunării în Viena etc., etc., există terase şi restaurante foarte şic. Probabil pentru că acolo politica şi administraţia se fac cu inteligenţă, nu cu buldozerul.