De-a curmezişul prin Europa

Cetăţenii ţărilor europene sînt tot mai deranjaţi de imigranţi. Studii şi sondaje efectuate în diverse ţări arată o anume creştere a gradului de "enervare" a cetăţenilor faţă de străinii veniţi în ţările lor, mai ales faţă de cei veniţi în ultimii ani, din statele nou-intrate în UE. Statisticile arată că aceştia contribuie la creşterea economică, fac anumite munci inferioare pe care localnicii le refuză, deci sînt utili. Iar ţările Europei Occidentale ("Vechii Europe", dacă preferaţi) se confruntă de ani buni cu o îmbătrînire a populaţiei, cu o nevoie de forţă de muncă imposibil de acoperit din resursele "naţionale", cu un deficit serios de persoane calificate în anumite domenii. Dar calculele privind contribuţia imigranţilor la creşterea PIB-ului pălesc în faţa unui gest sau unei atitudini pe care nişte inşi veniţi "dintr-o altă cultură" le afişează în locuri care, înainte de venirea "lor", nu erau obişnuite cu aşa ceva. În plus, pe lîngă oamenii cinstiţi care îşi văd de treabă şi sporesc PIB-ul, mai vin şi o groază de derbedei, hoţi, vîntură-lume, iar ziarele şi televiziunile mai mult de ei se ocupă (pentru că, nu-i aşa, asta se cere pe piaţa ştirilor). Aşa încît o tabără a ţiganilor de lîngă un orăşel din Spania sau trei români care l-au atacat pe regizorul Giuseppe Tornatore la Roma ţin pagina întîi a ziarelor, zile la rînd, şi amplifică enervarea spaniolilor sau a italienilor cumsecade, care încep să vadă în valul de imigranţi o agresiune faţă de viaţa şi valorile lor de pînă acum. Libera circulaţie a persoanelor şi deschiderea pieţei muncii devin simple vorbe în faţa unor cetăţeni care văd zilnic, în ziare şi televizor, că străinii le fac probleme. Infracţionalitatea "naţională", delictele comise de propriii concetăţeni tind să fie uitate sau puse pe un plan secundar, pentru că străinii sînt mai vizibili, mai mediatizaţi, şi a pune răul pe seama lor e mai confortabil, întotdeauna, pentru masele în căutare de siguranţă identitară: "ce bine şi liniştiţi trăiam noi numai cu ai noştri, înainte să vină străinii...". În faţa acestor probleme, politicienii europeni caută, evident, soluţii, dar acestea nu sînt uşor de găsit. Iar pînă la elaborarea marilor planuri şi strategii paneuropene - care, pe de o parte, să deschidă piaţa muncii şi să aducă în Europa forţa de muncă necesară, dar, pe de altă parte, să nu genereze conflicte, tensiuni, reacţii de respingere din partea localnicilor -, tot greul cade pe autorităţile locale: cetăţenii reclamă zilnic, la primărie şi la poliţie, abuzuri şi delicte. Iar autorităţile locale sînt nevoite să ia măsuri. La Florenţa, de pildă, spălarea parbrizelor la semafoare (activitate practicată - se spune -, în proporţie de 80% de români) a devenit, în urma unei decizii a consiliului local, ilegală: cei care o fac riscă 3 luni de închisoare. Alţi primari din oraşele italiene se pregătesc să ia măsuri asemănătoare, pentru că s-au înmulţit reclamaţiile cetăţenilor care spun că spălătorii de parbrize sînt agresivi dacă nu primesc bani. În alte oraşe (de exemplu, Modena sau Pordenone), nu s-a ajuns la asemenea măsuri, căci s-au făcut razii sistematice pînă cînd spălătorii de parbrize au dispărut (deocamdată...). Dar - cine vorbea despre "moartea ideologiilor"? - hotărîrea consiliului local din Florenţa (cu majoritate de stînga) i-a indignat chiar pe unii miniştri (tot de stînga), inclusiv pe premierul Romano Prodi: ar fi, spun ei, un mod de a-i pedepsi pe săraci, ceea ce nu concordă cu politicile de stînga. Iar Alberto Asor Rosa - un mare profesor de literatură italiană, fost membru marcant al Partidului Comunist Italian şi lider de opinie influent - a scris în Corriere della Sera că "îşi dă demisia din calitatea de intelectual de stînga": lupta împotriva micii criminalităţi nu ar fi trebuit începută cu bieţii spălători de parbrize, care fac asta pentru că n-au ce mînca... Aşadar, o măsură impusă de o situaţie concretă şi apărută în urma reclamaţiilor primite de la cetăţeni generează o dispută de principii ideologice. E adevărat, la asta contribuie şi specificul stîngii italiene, care este o combinaţie de marxism şi melodramă, pe un fond de educaţie catolică veche de secole, care a imprimat ideea de a-i hrăni pe cei flămînzi şi de a-i îmbrăca pe cei goi în codul genetic al bunului italian. Dar, dincolo de acest specific, cazul din Florenţa devine interesant de studiat, pentru că măsura luată de autorităţile locale este (şi) consecinţa unor ani lungi de dezbateri, proiecte, principii generoase afirmate şi neasumate: Uniunea Europeană şi politicienii săi au vorbit mai mult decît au făcut. În timp ce la vîrf se discută despre multiculturalism şi despre Europa fără graniţe, la firul ierbii cetăţenii au mici enervări cotidiene care sfîrşesc prin a contura un întreg curent de opinie. S-au eliminat graniţele, se poate circula liber, Europa s-a extins spre Est (fără îndoială, un succes uriaş al politicilor europene), dar acum, românii, bulgarii ori polonezii sînt mai agasanţi pentru italieni, francezi ori britanici cînd spală parbrize în oraşele lor decît atunci cînd erau reprezentanţi ai unor ţări relativ depărtate, care meritau ajutate să iasă din noaptea comunistă. Un întreg edificiu teoretic al multiculturalismului se clatină în faţa unor practici ale vieţii cotidiene. Unite sau nu, cu Constituţie sau nu, statele europene vor avea de înfruntat, în anii următori, o mare problemă - să dea contur practic şi concret nobilelor principii care dau valoare edificiului european: libertatea de circulaţie, deschiderea pieţei muncii, egalitatea, diversitatea etnică şi culturală, toleranţa ş.a.m.d. Stînga se lasă prea uşor pradă disputelor ideologice pentru a fi eficientă; dreapta riscă să fie uneori prea dură, de dragul eficienţei; în multe ţări, au apărut populişti care se declară "dincolo de ideologii" şi sînt gata să ia măsuri simple şi pe placul celor mulţi, aparent eficiente pe termen scurt, dezastruoase pe termen lung. Iar forurilor europene le e tot mai greu să comunice eficient cu cetăţenii, cărora nu le mai rămîne decît să meargă, ca pe vremuri, la primar şi la jandarmul satului. "Întîlnirea dintre culturi" are loc, deocamdată, de o parte şi de alta a parbrizului.