De-a bîza cu preşedintele

Nici n-a apucat cocoşul să cînte succesul a treia oară, şi Făt-Frumos cel cîştigător la referendum s-a dat de trei ori peste cap, s-a transformat într-un zmeu mic şi nervos, apoi a aruncat buzduganul vorbelor către o jurnalistă şi a plecat acasă, cu prinţesa şi cumpărăturile făcute la supermarket, dar şi cu un telefon mobil care nu-i aparţinea. Printre sforăriile şi şedinţele interminabile ale partidelor care încearcă să iasă basma curată după referendum, s-a strecurat acest episod meschin, dar expresiv, care spune destule despre viaţa noastră publică: preşedintele Băsescu i-a luat telefonul unei jurnaliste, a spus despre ea că este "ţigancă împuţită" (ce-i drept, în cadru privat, într-o discuţie cu soţia), apoi a dat un comunicat de presă în care îşi exprima regretul. Presa a întors deja pe toate părţile această întîmplare: opinia generală a fost că gestul preşedintelui este abuziv şi jignitor. Unii au adăugat şi un mic reproş la adresa jurnalistei: ea ar fi insistat, mai mult decît era cazul, să-l filmeze pe preşedinte, aflat totuşi într-o împrejurare privată. Bineînţeles, la asta se poate răspunde invocînd reglementări ale instituţiilor europene, în care se spune că o persoană publică trebuie să-şi asume acest rol şi să înţeleagă că şi unele dintre aspectele vieţii sale private pot deveni informaţii de interes public. Dar la fel de bine se poate răspunde invocînd bunul-simţ: cînd un om îţi solicită să nu-l filmezi punîndu-şi berea şi apa minerală în portbagaj, buna creştere ar trebui să te îndemne să-i accepţi solicitarea. Dar mai e loc pentru buna creştere şi bunul-simţ în viaţa publică romÈnească? Nu mai e. Şi abia de aici încolo începe problema. Preşedintele Băsescu e un om dintr-o bucată şi nu se pierde în "fineţuri": vorbele din topor fac parte din specificul său şi, cu siguranţă, contribuie la popularitatea sa printre acei concetăţeni ai noştri care apreciază exprimarea buruienoasă şi înjurătura plasată la momentul just. Cu jurnaliştii, preşedintele are o relaţie amestecată: nu pare să-i iubească prea mult, dar îi utilizează cînd are nevoie. Nu o dată a folosit, "din mers", adresîndu-se jurnaliştilor, formule de genul "voi ce dracu’ mai vreţi?", dar nimeni n-a protestat - deşi bunul-simţ ar fi trebuit să funcţioneze şi preşedintele să fie pus la punct pe loc. (Vi-l închipuiţi pe Tony Blair, de pildă, adresîndu-se astfel jurnaliştilor care-l aşteaptă pe Downing Street? Ştiu, comparaţia e inadecvată...). Cu alte ocazii însă, cînd preşedintele avea interesul să apară la televizor în posturi private care să-i consolideze imaginea de "om popular, de-al nostru, dintre noi, printre noi" - de exemplu, bînd un şpriţ, dansînd cu doamna, dîndu-se cu săniuţa la Predeal etc. -, jurnaliştii erau numai buni, iar şeful statului făcea pe simpaticul. Pe de altă parte, jurnaliştii nu-l scapă din ochi o clipă şi transformă în ştire fiecare hohot de rîs sau interjecţie prezidenţială: asta e presa de la noi, i-a intrat în cap că zbenguiala face audienţă mai mare decît lucrul aşezat şi cumsecade. Pe scurt, relaţia dintre preşedinte şi presă (sau dintre politicieni şi presă în general) este una lipsită de civilitate, cele două "tabere" ştiind că au nevoie una de alta şi, prin urmare, trebuie să se suporte reciproc. Gestul preşedintelui de a-i lua jurnalistei telefonul mobil şi cuvintele spuse despre ea trebuie plasate, cred, pe acest fundal. Ceea ce nu anulează, desigur, gravitatea faptelor: şeful statului a avut un comportament nedemn şi abuziv (în ţările europene se cunosc cazuri de demisii ale unor demnitari, pentru chestiuni mai puţin grave şi pentru cuvinte mai puţin "tari" - ştiu, iar fac comparaţii neadecvate). Dar această bîză permanentă între presă şi preşedinte va continua, să nu ne facem iluzii: ea nu este decît expresia "în mic" a unei vieţi publice isterice, agresive, a unei "realităţi" construite cu televizorul deschis şi cu o interminabilă vorbărie fără şir, debitată dezinvolt de politicieni ipocriţi şi iresponsabili (excepţiile confirmă regula, desigur), care invocă la tot pasul "poporul", dar nu sînt capabili să se gîndească la cetăţenii pe care pretind că-i reprezintă decît în termeni de "gloată" electorală, bună de scos la vot. Preşedintele însuşi, în campania pentru referendum, a rostit cuvîntul "popor" pînă la plictis, ajungînd chiar să propună, în discursul de după aflarea rezultatelor, întîlniri trimestriale cu "poporul" în Piaţa Universităţii (ceea ce este pur şi simplu o aberaţie spusă la entuziasm...). Dar cînd pretinzi că stai de vorbă cu poporul şi jigneşti senin un cetăţean, ceva nu e în regulă. Şi nu "reforma clasei politice" e soluţia, nici modificarea Constituţiei, nici votul uninominal. Ar fi nevoie de ceva mai multă civilizaţie. Dar aceasta este o "reformă" care nu se regăseşte în programul nici unui partid sau politician. Avem, nu-i aşa, alte urgenţe...