Curaţi în UE?

Se apropie raportul de ţară şi ocupaţiunea noastră mintală şi mediatică e cu totul alta. Mintea, morala şi moralul ne stau la lupta cu dosarele, fiecare zi aduce noi bănuiţi şi dovediţi, iar cererile către CNSAS tind să epuizeze măcar categoriile profesionale cele mai "vizibile", dacă nu tot nomenclatorul meseriilor: s-au cerut dosarele parlamentarilor, aleşilor locali, prefecţilor, jurnaliştilor, profesorilor, preoţilor, sportivilor ş.a.m.d. În acest peisaj public mai degrabă agitat, aderarea la UE şi situaţia "steguleţelor galbene şi roşii" a devenit un subiect de plan secundar. Ceea ce spune - cred - două lucruri despre societatea noastră: că avem un mare decalaj în "rezolvarea moştenirii comuniste" şi că aderarea la UE ne va găsi preocupaţi de trecut şi slab informaţi în legătură cu viitorul. Pe vremea guvernării PSD, funcţiona destul de eficient pentru imaginea executivului un aparat de comunicare vecin cu propaganda: orice "înfăptuire" - de la inaugurarea unui bloc la o expoziţie de produse agricole - era ambalată şi prezentată drept un nou pas pe calea aderării la Uniunea Europeană. Miniştrii se întreceau să apară la televizor şi să spună ce paşi importanţi au făcut ministerele lor spre îndeplinirea criteriilor cerute de UE. Pentru orice fleac, era scoasă din buzunar comparaţia ("am procedat ca în UE") sau era invocată Înalta Poartă ("aşa ne cere Bruxelles-ul"). După raportul de ţară din 2004 s-a dezbătut zile întregi dacă e negativ sau pozitiv, dacă ne critică sau ne încurajează, iar Mircea Geoană a făcut atunci cele mai ample tumbe de limbaj diplomatic pentru a vopsi negrul în alb şi pentru a lustrui cenuşiul unui raport care, la urma urmei, era aşa şi-aşa: nu rostea de-a dreptul nici un adevăr fundamental, ci înregistra, tehnic, ce-am făcut şi ce nu, unde stăm mai bine şi unde mai prost. Guvernul PSD se obişnuise însă cu spiritul propagandei şi nu ştia să se poarte cinstit, deschis şi democratic, acceptîndu-şi greşelile: voia să anunţe zilnic realizări măreţe, crezînd că va putea profita astfel de euroentuziasmul din sondaje. Calculul era cinic, dar nu lipsit de eficienţă: "or fi ei corupţi, dar ne bagă în UE", ar fi trebuit (în viziunea propagandiştilor PSD) să spună masele largi populare. Pînă la urmă, întîrzierile şi nerealizările Guvernului n-au putut fi ascunse, chiar dacă realizările au fost evidente (în primul rînd creşterea economică). Bubuiala comunicaţională pe tema aderării a adus însă în spaţiul public o hiper-prezenţă a "ideii de aderare", iar stilul propagandistic care prezenta totul - de la palmierii lui Agaton la sălile de sport ale lui Năstase - ca "noi succese pe calea aderării" a amplificat, în mari categorii de public, sentimentul (oricum dominant) că aderarea la UE ne va rezolva problemele şi ne va schimba rapid viaţa. În acel context, Adrian Năstase a spus, la un moment dat, că tema Securităţii nu mai interesează pe nimeni - în afară de cei care "ling dosare" la CNSAS; oamenii sînt preocupaţi de viitor, adică - evident - de aderarea la UE. Cu cîteva luni înainte de data aderării, realitatea îl contrazice: presa se hrăneşte abundent din subiectul dosarelor de Securitate, cifrele din sondaje arată că o mare parte a publicului doreşte limpezirea situaţiei foştilor securişti, partidele politice se dau de ceasul morţii să iasă cît mai bine din valul de dezvăluiri, chiar Biserica începe să se agite. În schimb, temele legate de aderare nu numai că nu "fac" audienţă şi tiraje, dar sînt lăsate în umbră şi de comentatori, şi de moderatori. În anii trecuţi, raportul de ţară era aşteptat ca un măr copt, jurnaliştii începeau să bată toba cu mult timp înainte, miniştrii se întreceau în a trage spuza pe turta proprie, prezentîndu-şi care mai de care succesele. Acum, cu o lună înainte de ultimul raport de ţară (sună dramatic, ca un titlu de film, ca Ultimul tren din Gun Hill sau Ultimul împărat!), în presă abia mai e cîte-un loc pentru vreun "steguleţ roşu"... Guvernul actual n-a avut, de la început, nici strategie, nici aparat de comunicare sistematic, aşa încît succesele sale pe calea aderării n-au fost transformate în mesaje coerente din care poporul să înţeleagă că e pe calea cea bună şi mult dorită. În plus, politicienii de la putere au construit, pe mai multe voci, subiecte colaterale şi perdante - alegeri anticipate, ruperea Alianţei şi altele asemenea - ceea ce a accentuat haosul comunicaţional. Peste toate, "meandrele concretului" au aşezat, ca temă de maximă importanţă, dezvăluirea foştilor securişti. E bine că se întîmplă (chiar şi mai tîrziu), dar faptul că abia după 16 ani ne străduim să-i scoatem din peisajul public pe securişti împiedică aşezarea societăţii româneşti şi ne face, pentru încă mult timp, prizonieri ai trecutului. Cu patru luni înainte de a ne vedea visul cu ochii, discutăm despre turnătoriile "benevole" ale lui Vadim - care în tot acest timp a fost senator, candidat la preşedinţie şi "lider de opinie" - şi aşteptăm noi dezvăluiri. Cu patru luni înainte de a adera la Uniunea Europeană, în loc să ne informăm despre ce ne aşteaptă şi să dezbatem noua noastră identitate şi apartenenţă europeană, ne uităm cum înalţi ierarhi afirmă la televizor, cu o senină obrăznicie, conform unei "logici" pe care numai propaganda comunistă o mai utiliza, că dezvăluirea preoţilor turnători ar însemna un atac la "cea mai iubită instituţie a poporului român" - Biserica. "Trebuie să intrăm curaţi în UE" - spunea deunăzi preşedintele ţării. Nu vom intra curaţi. Vom intra cu toată zgura sistemului totalitar, cu care ne tot mînjim de 16 ani, pentru că n-am ştiut sau n-am putut sau n-am vrut să ne curăţăm la timp. Iar UE nu e baie cu petale de trandafiri: ne vom parfuma democratic şi civic abia cînd, privindu-ne în oglindă, nu vom mai vedea umbrele Securităţii, cu dosarele şi Vadimii lor.